Suntem în 2010, iar eu încă nu v-am urat să aveţi un an nou fericit, multe împliniri, tot ce vă doriţi, trei cai frumoşi şi o Dacia Logan (sau un BMW … prietenii ştiu de ce ) în garaj … am făcut-o acum. La mulţi ani, oameni buni şi răi.

Totuşi, chiar înainte de a pleca în concediu, am fost, din nou, lovit de nişte românisme.

Avem trenuri cu uşi automate, care au buton pentru deschidere (luminat verde când uşa poate fi deschisă) şi se închid automat (cu un zgomot care-ţi găureşte creierii).

Avem trenuri noi şi frumoase, cu geamuri crăpate. Nimeni nu pare să observe. Nimănui nu pare să-i pese. Am circulat două luni în acelaşi vagon de tren cu geam crăpat chiar lângă uşă. Chiar înainte de sărbători, au schimbat vagonul. Geamul probabil că s-a bucurat de sărbători în compania aceluiaşi vagon cu care era deja amic.

Avem trenuri noi şi dotate, cu prize pentru omul de rând care vrea să-şi încarce telefonul, laptopul sau să asculte o manea la casetofonul căruia i s-au terminat bateriile. Păcat că mecanicii nu ştiu încă să le dea drumul (nu toţi, e drept), controlorii nu-s interesaţi când îi rogi să vorbească cu mecanicul despre prize şi, destul de des, prizele sunt în concediu de boală. E bine să ai laptop, dar e şi mai bine să îl ţii la încărcat până în ultimul moment, înainte de a pleca spre gară.

Avem trenuri noi şi calde. Şi reci. Şi nu ştii la ce să te aştepţi niciodată, fiindcă nivelul termic al vagonului e în mâna sorţii, în fiecare zi. Mai bine să fi pregătit, din timp, pentru frig, căldură, ceaţă, vânt sau orice fel de precipitaţii.

Avem trenuri noi şi frumoase care au înlocuit rapide, accelerate şi chiar personale. Curios e că, din când în când, când eşti obişnuit cu relativul confort din noile trenuri, mergi cu un accelerat soios, în acelaşi vagon în care ai mers acum 20 de ani şi încă mai găseşti mucii care i-ai şters de banchetă, neatinşi, în acelaşi loc.

Nu e nimeni interesat de cum funcţionează trenurile şi cât de confortabil e călătorul în ele. Totuşi, din când în când apar nişte oameni mai drăguţi, care vor să vadă dacă nu cumva ţi-ai pierdut biletul de la ultima verificare a controlorului, să aibă motiv să-ţi fută o amendă. Tipii se recomandă a fi cei de la supracontrol.

Să mă supracac pe sistemul românesc actual.

Anii trecuţi îmi făceam Revelionul la televizor, sau la munte sau naiba mai ştie pe unde.  Anul acesta nu am avut niciun fel de planuri (parţial şi din lene), aşa că am stat pe-aproape de legătura de net.

Alaltăieri, prin 30 decembrie 2009, seara târziu, primesc un mail de la eMAG, anunţând o promoţie şi reduceri incredibile. Wow, un Revelion ca-n basme. Deja mă socoteam cum să-mi cumpăr hard extern … şi monitor LCD … şi switch … şi telefon … şi o ramă foto. Draci, vroiam de toate, la aşa reduceri îmi permit chiar şi in perioadă de criză, sunt bazat, frate …

Pentru cei care nu ştiu, bannerul oficial al promoţiei arăta ca în imaginea alăturată şi arată timpul rămas până la următoarea parte din promoţie. De la ora 00:00 erau la ofertă ceva TV-uri LCD şi alte multifuncţionale, de la 01:00 începeau hardurile externe şi monitoarele LCD, de la 02:00 alte laptopuri, and so on.

Foarte încântat şi curios, am intrat pe eMAG imediat după primul pahar de şampanie. Impropriu spus … “am încercat să intru” e o afirmaţie mai aproape de adevăr. E clar, mi-am zis. Tot românu’-i ca mine: dacă-i ofertă, venim cu drag. Totuşi, dacă am ajuns să încerc să mă loghez pe la 00:25 şi să reuşesc să fac acest lucru la 00:48, cred că problema e şi în altă parte. Acum, deşi e trecut de ora 3, site-ul eMAG merge la fel de prost. Deci, serverele eMAG nu au fost pregătite, nici pe departe, să suporte atâţia utilizatori. S-a marcat.

Altă chestie care mi-a sărit în ochi e că prima oară când am văzut site-ul eMAG după miezul nopţii, pe la 00:08, ceva item din promoţie spunea că stocul e epuizat în proporţie de 90%. Damn, site-ul merge ca porcu’, stocurile eMAG sunt mari (că doar suntem firmă care se respectă), dar oamenii cumpără like there’s no tomorrow. Sau … cât de mari sunt totuşi stocurile, că n-am văzut decât procentaje ?

Într-un final, pe la 01:03, prind şi eu pagina cu un item din promoţie, un hard extern LG de 500GB, la ~240 RON. Stocul nu era epuizat nici măcar în proporţie de 10%. Yey, îl cumpăr. Dau click, moare pagina. Refresh, ajungem în coşul de cumpărături. Surprinzător, hardul apare cu preţul întreg. Îmi zic că trebuie să fie o greşeală şi că discountul va apărea pe factură. Confirm comanda, dau adresa de livrare şi telefon, etc. Finalizează. Moare pagina. Refresh. Continue. În sfârşit, mi-am comandat ceva la promoţie.

Prins de un gând rău, dau să văd comenzile mele. Surprize, surprize. Un mesaj cât China îmi confirma că am văzut bine. Preţul este cel întreg, nu cel promoţional. Wow. Anulează. Încă 5 minute pierdute cu refresh-uri. Când dracu’ s-a epuizat stocul ăla, frate ?

Şi chiar, ultima oară când am verificat, “harduri externe”, “monitoare LCD”, “rame foto”, “multifuncţionale”, “laptopuri” sunt toate la plural. Când mama dracu’ a ajuns promoţiile ăştia la singural, mânca-ţi-aş ? Adică, toate erau la plural, dar în promoţie au ajuns doar un singur model din fiecare. WTF ?

Ca o concluzie, felicitări eMAG. Ai dat-o-n bară şi ai dat-o bine. Ţine-o tot aşa, că pe mine oricum nu mă mai prinzi de fraier.

P.S. uitaţi comanda mea anulată şi 3 pagini de comentarii de la produsele promoţionale (se pare că şi alţii au fost mulţumiţi de promoţiile eMAG).

Comanda, comentarii1, comentarii2, comentarii3

Tomorrow marks 142 years since Alfred Nobel patented his dynamite (1867).

In December 10 there will be 113 years since he died (1896), instituting the Nobel prizes in his will.

What’s interesting is the fact that the two events seem connected. Action and reaction. Cause and effect. It’s probable that the opinions of his contemporary played their role (especially after a french newspaper printed “Dr. Alfred Nobel, who became rich by finding ways to kill more people faster than ever before, died yesterday.” – this was in 1888, 8 years before his death).

The man tried to cleanse his sins somehow. He tried to make something good to be remembered with.

Still, how many people from the 20th century did anything to cleanse themselves in the eyes of the humankind, for sins greater that Nobel’s dynamite ?

Just a simple curiosity …

Frica de Vineri 13 se numește așa. Evident, este vorba de o alăturare a trei cuvinte grecești: Paraskeví (adică Vineri) și dekatreís (adică treisprezece), adăugate lui phobía, cuvânt cunoscut care înseamnă “frică”. Este o variantă a cuvântului triskaidekaphobia, o simplă fobie a numărului 13.

Evident, este doar o superstiție. La fel de evident este și faptul că multă lume încă este terifiată de superstiții.

N-ar fi cazul să evoluăm din stadiul de babuin alfabetizat și să învățăm să gândim ? Înțeleg că anul curent a fost cam umplut de vineri 13, dar asta nu înseamnă că este un an “nefast” (cum mai găsești prin horoscoape) sau că o să-ți cadă ceva în cap (ți-a căzut ? îmi pare rău pentru tine).

Că veni vorba, până în 2015 nu vom mai avea ani cu 3 zile de vineri 13 … așa că acum următoarea problemă majoră care o avem este în 2012. Să sperăm că nu murim chiar toți în 2012, pentru a ne putea bucura de cele 3 vineri 13 din 2015

Pot spune că în ultimul an, de când am aflat şi eu mai clar ce-i blogosfera asta, după ce-am citit blogurile multora (parţial sau total), m-am distrat deseori. Uneori datorită postului amuzant, alteori datorită comentariilor surprinzătoare.

Mă distrez copios când aud că X a furat tema de WordPress a lui Y, care Y nu pierde timpul şi-l ia la bani mărunţi pe X, în timp ce blogosfera râcâie în ţărână în jurul celor doi cocoşi. Totul se termină câteva zile sau luni mai târziu, dar lasă în urmă trafic în plus, recunoaştere prin blogosferă, etc. La urma urmei, reclama negativă e tot reclamă.

Mă distrează când un blogger mic şi anonim se apucă să calce pe drumul succesului, postând în acelaşi stil ca şi zeul lui în ale blogoritului, fie acest zeu zoso, fie visurât, fie arhi, etc (mă taxează la cuvânt, deci rămânem doar cu ăştia). Problema apare doar atunci când, pentru a-şi asigura acelaşi stil cu zeul lui, bloggeraşul nostru postează un articol întreg copiat de la zeu. Fără niciun fel de anunţ legat de asta, fără link spre articolul original. E postul lui acum. Cui nu-i place, n-are decât să se agite precum Cola la litru, că măcar mai face nişte trafic omul. Vezi mai sus.

Alţi oameni inteligenţi se gândesc că ar fi bine să-şi demonstreze originalitatea înjurând un alt blogger. De preferinţă, unul mare. Dacă se poate, cel mai mare (deşi aici e arbitrar … te uiţi azi in topuri, e zoso … te uiţi mâine, e cabral sau arhi … fir-ar, nici nu mai ştii pe cine să înjuri). Vă rog să remarcaţi aici dilema omului inteligent. Pe cine să înjure ? De ce ? De care post să se lege, de care opinie ? Sau să se lege de calitatea comentariilor care le primeşte omul ? Cel mai bine, înjură-l pentru că există … în felul ăsta eşti convins că ai dreptate.

Toate bune şi frumoase până aici, dar acestea sunt doar nişte lucruri legate de micii bloggeri, care visează trafic, dar mai ales bani din reclame (că veni vorba, niciodată nu am înţeles de ce nu câştig mai mult din Google Adsense … adică, am conţinut, am calitate – şi modestie, am vizitatori aproape cât google.ro … de ce naiba nu fac bani ?).

Partea frumoasă e că am găsit o temă omniprezentă la (aproape toţi) bloggerii recunoscuţi. Este bâta aplicată peste spate cretinilor. Ce vă rog este doar să ţineţi cont că prin “cretini” se pot subînţelege şi sinonimele literare ale acestui cuvânt, dar şi “ţărani”, “muişti” şi alte celea…

Partea mirobolantă apare atunci când un blogger se plânge de idioţii şi retardaţii care-i postează pe blog şi (atenţie!) le sugerează să înveţe limba română … având greşeli în “plângere”.

Nu am de gând să dau nume sau adrese, pun doar o imagine şi-am terminat. Ce vreau să se înţeleagă este faptul că, deşi postez o singură imagine cu un asemenea caz, am văzut pe multe bloguri (pur şi simplu mi-e lene să caut din nou). Citiţi cu atenţie …

De remarcat că, pe lângă problema expusă mai sus, bloggerul care şi-a câştigat locul (pentru imagine) este şi român adevărat (se plânge de invidioşi, fără a uita să se laude cu veniturile sale).

Vive the Românica.

Found at Razzor. It proves, without doubt, why the original snake chose to talk to Eve about the thingie with the troubled apple

P.S. the kids are great. This movie is worth its time.

Have fun

Oh, The Temptation from Steve V on Vimeo.

Am dat, întâmplător, peste blogul şi adresa de mai jos.

Ideea principală este următoarea: un om bătrân şi bolnav îşi vinde cărţi din bibliotecă pentru a-şi cumpăra medicamente.

Care doriţi şi puteţi să ajutaţi sau care aveţi nevoie de cărţi vândute mult sub preţul lor, intraţi aici. Nu o să vă întrebe nimeni dacă aţi făcut-o din bunătatea sufletului vostru sau doar pentru a vă include biblioteca în turul apartamentului dvs. data viitoare când primiţi vizite. Eu, în schimb, vă voi mulţumi pentru că aţi încercat să ajutaţi un nevoiaş.

Mulţumesc.

La câteva zile după ce mi-am luat laptop, o prietenă de-a mea şi-a dat seama că ar cam fi cazul să renunţe şi ea la incubatorul ei cu 512 MB de ram şi procesor de 1,6 GHz, cumpărat acum vreo 7 ani. A fost foarte entuziasmată de ideea de laptop, dar mai puţin de preţul acestuia. N-aş putea spune că o condamn pentru asta

Totuşi, până la urmă a făcut rost de bani şi, la 6 zile după ce mi-a fost livrat laptopul, şi-a primit şi ea cutiuţa rabatabilă de mai puţin de 3 kg, dar cu performanţe mult superioare incubatorului mai sus menţionat.

Bineînţeles că a fost cel puţin la fel de entuziasmată ca şi mine de noua jucărie, dar eu am fost plăcut surprins de faptul că-şi cumpărase exact acelaşi model de laptop ca şi al meu, cu aceleaşi caracteristici tehnice. Bine, mint, hardul este de la altă firmă, dar de aceeaşi capacitate. Detalii …

Mi-am făcut o imagine a CD-ul de Windows XP SP3 de pe care mi-am instalat eu laptopul (da, Windows cu crack, so sue me ), i-am scris şi ei un CD cu această imagine, am servit-o cu driverele care le dădusem jos şi … cam atât. I-aş fi instalat eu laptopul, dar eu fiind cu jobul în Oradea… s-a autoservit

M-a amuzat că a butonat niţel prin Ubuntu înainte de a începe să-şi instaleze XP-ul. Şi-a găsit şi Mahjong pe acolo … … copiii ăştia …

Într-un final a trecut la treabă. Nu mai instalase Windows vreodată, aşa că m-a întrebat cu ce începe. I-am zis că e simplu: bagi CD-ul de Windows şi te apuci de treabă. Mă anunţă, după vreo 3, 4 minute, că i-a apărut ceva autorun care-i zice că nu găseşte nu ştiu ce… Nu pot să neg, m-a lăsat mască. Ce ?!? Cum ? Ai dat restart după ce ai băgat CD-ul ? Nu ? Eşti tot în Ubuntu ? Ah, bine atunci … joacă în continuare Mahjong şi mă anunţi când eşti gata să instalezi Windows

S-a încruntat, s-a descruntat, a dat restart. Mă anunţă că nu i-am scris bine CD-ul de Windows. Da, bine. Stai, ce ?? Cum ai ajuns la concluzia asta ? Păi, l-am băgat înăuntru, am dat restart şi mi-a pornit din nou Ubuntu. Şi zici că nu e scris bine CD-ul … Auzi, du-te-n BIOS şi setează pe acolo ordinea de bootare a device-urilor, pune CD/DVD primul … şi scoate cele care nu-s necesare (USB, LAN). Bun, acum ar trebui să meargă. Oau, merge Great success

Ne stresăm niţel cu partiţiile, trecem mai departe cu bine. Liniştit că totul e ok, mă întorc la treaba mea.

Douăzeci de minute mai târziu îmi scrie că iar a ajuns la ecranul cu partiţiile, ce să facă acum? M-am încruntat un pic, dar mi-am zis că “neah, n-are cum”. I-am zis şi ei. S-a ofuscat. Într-un final am ajuns la concluzia că într-adevăr e la acelaşi ecran Cum pisicii ei de treabă ? Auzi, don’şoară, ai scos cumva HDD-ul din lista device-urilor care pot boota sistemul ? Cum, de unde să scot ? Habar n-am unde-i aia, n-am făcut în viaţa mea. Fir-ar, eu ţi-am spus să faci asta acum aproximativ jumătate de oră. Nu, că nu ţine minte. Bineee … ştergem din nou partiţiile, le refacem, dă Setup-ul restart, moment în care o reped să intre din nou în BIOS. Ce surpriză … HDD-ul nu mai era în lista de bootare … la prima boacănă părea amuzantă treabă, dar deja se împuţea treaba

În disperare de cauză continuăm cu instalarea, dar bootăm de pe hard-disk de data asta Cool, se instalează. Naşpa, 800×600 … las’, fată, instalezi driverul “şi totul va fi biiine”.

Am trecut surprinzător de repede prin instalarea de drivere. Yeey, system is now functional (Goliath online, pentru cunoscători ). Îşi mai instalează ce programe îi mai trebuie, mai instalează şi ce programe îi spun eu, merge bine. Joacă tontoroiul. Ea, nu laptopul. Laptopul se fereşte, cât poate şi el, săracul.

Îi sugerez să-şi seteze laptopul să hiberneze atunci când apasă pe butonul de power. Îi explic ce-i asta, mai detaliat, şi aprobă. O trimit la plimbare prin Power Options, îi zic să bifeze “Enable hibernation” din fişa Hibernate, să revină la fişa Advanced şi să selecteze “Hibernate” ca acţiune pentru power button şi … Cum nu-i acolo ?? Auzi, ai dat Apply după ce ai selectat “Enable hibernation” ? Nu, n-ai spus. Bine … spun acum. Nah, acum există opţiunea … grijă la Apply deci …

Trece o zi, trec două. S-a apucat de tehnoredactare. Fu*** şi facă-i … ce se întâmplă ?? Păi mă încurcă chestia asta pătrăţoasă, atunci când scriu mai bine … dă să plângă, dar îi este milă de laptop. Îl inundăm data viitoare. Totuşi, ce chestie? Asta care mişcă mouse-ul. Aaaaah … chestia aia de sub tastatura … chestia de touchpad

Damn, chiar are dreptate, dacă stau bine să mă gândesc. Trebuie să fac ceva cu chestia aia, şi pe mine mă încurcă din când în când (când scriu pe blog doar … în rest nu scriu foarte mult în ritm susţinut). Google help … adică Google sărci.

Dell rules ! Au driver de touchpad şi nu e ascuns pe cine ştie ce pagină obscură. E pe aceeaşi pagină obscură ca şi restul driverelor. Download, install. Restart ? Restart ! Revine, îmi apare o iconiţă nouă jos. Dau dublu click pe ea din reflex. Apare un fel de panou de administrare a chestiei ăleia, cu aproximativ 400% din opţiunile care mi le imaginam că o să le aibă. Nicio problemă, măcar mă simt în control

Trec prin opţiuni, citind textul din căsuţe la foc automat, bifând/debifând căsuţele foc cu foc. Hmm, asta trebuie, asta trebuie, asta e bine aşa cum e … ah, “Swap left and right buttons on external USB mouse”, afară … scroll pad … bla bla bla. Îl închid, moment în care memoria mea de scurtă durată se goleşte. Nu mai ştiu ce opţiuni are touchpad-ul, dar sunt convins că le-a m setat bine Bine, hai să fac un test. Bag mouse-ul, touchpad-ul se culcă. Scot mouse-ul, ce zi frumoasă pentru touchpad. Foarte bine.

Fereastra de mess, fereastra de Windows Explorer. Drag & drop … l-a luat. Îl instalez ? Nuu, ţi l-am trimis de ornament. Se şucăreşte. Dă restart, după ce aprob mişcarea. Revine.

Îi spun că, din punctul meu de vedere, cea mai importantă opţiune e “Disable Touchpad when external USB mouse is present”. Mă crede. Cu panoul de administrare în faţa mea, îi spun să dea “Apply” (din motivele expuse mai sus) şi îi spun să treacă la a doua fişă şi să … NU-MI MERGE

Poftim ? Ce anume ? Despre ce-i vorba ? Nu pot da click să redeschid astea două fişe. De ce le-ai închis ? (da, mi-am dat seama imediat că nu conta …. Ce se întâmplă ? S-a blocat laptopul ? A dispărut imaginea ? N-ai curent ? S-a ars ? What ?
Nu, niciuna din astea. Nu-i merge clickul. Şi stă să plângă. Clicu’ … frast, fata ! Încerc s-o calmez, dar nu mai răspunde la comenzi. Ctrl+Alt+Del ? Nimic. Reboot ? Buton prea departe. Fir-ar.

Mă sună. Chiar se pregătea să plângă. Încerc s-o calmez … cum ??? Ai încercat vreodată să calmezi o fată înspăimântată că nu-i mai merge mouse-ul ? Înţeleg să fie înspăimântată de un şoarec, dar acolo e simplu … prinzi şi castrezi şoarecul, îl dai la pisic, şi totul e roz din nou. Ce drac poţi face când nu-i funcţionează mouse-ul ? Îi spui : “lasă, va fi bine, o să vezi” ? Oare te crede ? Nu, nu te crede. Pe-ncercate.

Într-un final, relativ calmă, îmi expune problema, pe detalii. Apasă click şi îi apare “What’s this?”. S-o fi gândit că nu-i mai recunoaşte Windows-ul mouse-ul şi, când dă click cu el, Windows-ul e politicos şi o întreabă ce-i asta. Cu ce-ai dat click, fată ? Cu patentul sau cu degetul ? Hmm … ai încercat să dai click dreapta ? Nuu, click stânga nu-mi merge, acolo e problema. Da, măi, am înţeles, dar ai încercat click dreapta ? L-a luat pe “nu” în braţe şi-l ţine bine. Mă exasperează. Reuşesc s-o conving să apese butonul din dreapta şi … magie !! Funcţionează.

Ne (se?) chinuim să intrăm înapoi în setările touchpad-ului, intrăm pe a doua fişă, debifăm “Swap left and right buttons on external USB mouse”, Apply (toate astea cu butonul drept, minune) şi … vuuummm. Linişte şi pace, click funcţional, touchpad dezactivat …

Totul revine la normal. Sau mai urmează ceva ? Sper că nimic de genul ăsta …

Uraaa … şi la gară. Mi-am regăsit cardul de la Raiffeisen.

Acum pot scrie un articol despre cum ajungi în extaz în doar două secunde şi cinci paşi simpli, expuşi mai jos:

Mi-am găsit cardul. Hai înapoi la bancă (învoieşte-te din nou de la lucru să poţi ajunge cât timp banca e încă deschisă). Plin de emoţii că scap de şacalii ăştia mercantili şi plin de transpiraţie că am făcut raliuri cu bicicleta, ajung la bancă şi fug repede înăuntru.

Casiera cu care am vorbit data trecută era lipsă, dar m-a recunoscut colega ei şi m-a trecut peste rând. Îi dau buletinul, scot (mândru de mine) cardul şi aştept să termine holbatul la buletin şi monitor.

Brusc, mă anunţă, relativ senină, că nu-mi poate închide contul, fiindcă am o poprire pe cont. Poftim ?!? Ce-i aia ?? Păi să vedeţi că Primăria Arad v-a pus poprire pe cont în valoare de 67 de RON şi nu puteţi închide contul până când nu achitaţi. Nu, nu, nu se poate să plătiţi aici, trebuie să mergeţi în Arad, la Finanţe sau cine ştie unde … şi trebuie să aduceţi o hârtie de la ei că nu mai aveţi poprire. Îmi pare rău, probabil că nu a fost atentă colega mea când s-a uitat săptămâna trecută.

Păi … colega la ce dracu’ visa ? Nu e pusă să fie atentă ? Dacă face o greşeală care dăunează băncii, presupun că i se trage din salar … dacă-mi greşeşte mie, un om de rând, cui îi pasă …

Uite aşa am pierdut încă o săptămână, plimbat pe la bănci şi cu prospecte interesante de plimbare prin Arad.

Comentarii ? Nu mai am. Am nervi.

Acum câţiva ani, când lucram în învăţământ, primeam salarul în mână, în data de 10 şi în data de 27. Dacă se întâmpla să se întârzie plata salariilor, vorbeam cu contabilele şi casiera, înjuram sistemul şi Trezoreria, stăteam la o ţigară şi-o cafea, făcând mişto de aiurelile care se tot întâmplă prin românica.

La un moment dat s-a decis (nu ştiu cine “s-a decis” ) să schimbăm plata salariului: să îl primim în data de 1. Bineînţeles, prima lună a fost mai ciudată, ţinând cont de lipsa de experienţa de a gestiona “purcoiul” de bani de la o lună la alta. Ne-am obişnuit şi cu asta.

Evident, dacă tot am făcut o schimbare, ne-am dat seama că nu ne place, aşa că, la mai puţin de o jumătate de an de la schimbarea datei salarului, ne-am apucat să facem rost de actele necesare pentru a primi salarul pe card. Nu ştiu cine, de ce, sau cum a ales Raiffeisen, cert e doar faptul că am avut onoarea să ne numărăm printre clienţii acestei bănci.

Am aflat relativ repede de sistemul de overdraft (un fel de credit în valoarea a trei salarii), un sistem care chiar mi-a fost de folos la un moment dat.

Anii au trecut, am plecat din învăţământ, dar am rămas cu contul la Raiffeisen. Mi-am achitat ultimele datorii legate de overdraft şi, în noiembrie 2008, decis şi cu bani în portofel, am mers la o sucursală de-a băncii, decis să-mi închei socotelile cu ei (la noul job folosim altă bancă şi nu avea rost să mai ţin contul de la Raiffeisen).

Am dat peste o doamnă în floarea vârstei, sociabilă şi de treabă, căreia i-am explicat ce vreau. A aprobat, mi-a spus că trebuie să plătesc atâta şi atâta, să semnez aici, aici şi aici … iar eu, ascultător, am făcut tot ce mi s-a spus. Înainte de plecare, pentru siguranţă, am întrebat dacă e totul ok şi dacă mi s-a închis contul şi am primit asigurări că totul s-a făcut după voia mea. Am plecat liniştit acasă, cu o grijă în minus pe suflet.

Curios a fost doar faptul că săptămâna trecută am primit un SMS în care EOS KSI (se pare că-s ceva firmă de recuperatori, cu acte în regulă) în care eram somat să-mi plătesc datoriile către Raiffeisen Bank, fiind ameninţat, în caz contrar, cu darea în judecată. Am stat şi m-am holbat la telefon, am clipit, am ieşit din mesaje şi am intrat înapoi, dar mesajul refuza să dispară.

În aceeaşi zi am mers la Raiffeisen, plecând puţin mai repede de la birou (bineînţeles că băncile nu lucrează decât în intervalul orar folosit de majoritatea locurilor de muncă, pentru a încurca cât mai puţin oamenii), să văd ce pitici au pe creier.

Se pare că, într-adevăr, eram dator la Raiffeisen cu 117 RON. Suma nu e atât de mare, dar nu am înţeles în virtutea cărui fapt am eu datorii la Raiffeisen. Casiera cu care am discutat de data aceasta a verificat în sistem, apăreau acolo şi ultimele plăţi care le-am făcut (de când intenţionasem să-mi scot Raiffeisen-ul din cap).

Pe lângă suma imensă care le-o datoram (imensă datorită faptului că nu mi-au mai prestat niciun serviciu), am fost foarte curios să aflu ce pisici mai vor de la mine. Cu ocazia asta am aflat că dragul meu cont nu fusese închis nici pentru un moment. Nu ştiu ce a închis doamna cu care vorbisem atunci, dar înclin să cred că a închis doar ochii.

Pe scurt, am încercat să-i explic noii casiere că vreau să termin cu Raiffeisen. Am specificat-o de mai multe ori, ca să mă asigur că i-a intrat în căpşorul ei blond. Mi-a servit o hârtie şi-un pix şi mi-a cerut cardul, moment în care m-a blocat. Am căutat în disperare în portofel, dar bineînţeles că nu l-am găsit. De ce drac aş mai ţine un card al unei bănci cu care, teoretic, nu mai am legături?

Mi-am plătit “datoria” şi-am plecat acasă, în speranţa că-mi voi găsi cardul minune. Nu l-am găsit, aşa că-l voi raporta pierdut.

Sper ca, de data asta, să-mi închidă amărâtul ăla de cont. Cred că-mi iau nişte martori cu mine, ca precauţie…