Am găsit, azi, întâmplător, un citat interesant, “Cititul nu dăunează sănătății“. L-am găsit, inițial, pe Tritonic – Librărie virtuală, dar l-am regăsit, după o căutare pe Google, în mai multe locuri. Printre altele, se pare că elevii unui colegiu s-au înscris într-o activitate de voluntariat cu acest titlu. S-au plimbat pe străzi, au stresat trecătorii și au încercat să le insufle drag de carte. Mă întreb ce rată de succes au avut (poate că-s eu mai pesimist, dar nu mă aștept să fi rezolvat ceva).

Cum spuneam mai demult, simpla acțiune de a deschide o carte este privită cu indiferență, dezgust sau chiar repulsie. În plus, cei care posedă asemenea sentimente nici măcar nu fac distincție între o carte în format clasic sau e-book. Singurele cărți care-i interesează sunt cele de poker sau de cruce.

Totuși, spre a contrazice măcar parțial părerea celor de la Triton, cineva de aici e decis că acţiunea de a citi dăunează sănătăţii, dar nu grav. Probabil că s-a apucat să citească la lumina lumânării, lucru care nu este deloc indicat.

Voi încheia acest articol prin a enumera cărţile care sunt în lista mea de aşteptare pentru lecturat şi prin a-i mulţumi lui lupzburător încă o dată pentru gestul lui de a-mi dona cărţi. Parcă au fost sânge, dude

Aştept şi alte recomandări (şi cărţi în format digital, dacă aveţi).

O seară frumoasă şi lectură plăcută (celor care se mai ocupă cu acest sport).

Viaţa asta-i doar un vis din care moartea ne deşteaptă …
E doar o-nşelăciune, este praf în ochi … şi-i trecătoare;
Nimeni nu ştie pentru ce-i venit aici, dar toţi se-aşteaptă
Să aibă scop, dar viaţa-i mai inutilă ca roua de pe-o floare.

E ceva trăit în umbra timpului, care din urmă tot ne-ajunge,
E ceva trăit cu frică, frica de a fi un simplu vis, frica de moarte;
E ceva ce noi considerăm a fi cel mai scump în lume, e sânge …
E ceva unic, irepetabil şi sfânt … sau doar o ladă cu vise deşarte.

Poate noi locuim într-un univers lipsit de spaţiu, ne grăbim
Într-un univers lipsit de timp, în care noi, an de an şi zilnic,
Ne trăim vieţile obscure şi lipsite de-nţeles, fără să ştim
Că nu suntem, că n-avem timp şi tot ce noi cunoaştem e nimic.

2 aprilie 2006

Aseară am revenit în Oradea, decis ca pe tren să-mi continui proiectele de programare care le am în curs.

În vederea acestui scop, mi-am lăsat laptopul la încărcat până în ultima clipă, apoi l-am pus în hibernare şi am plecat. Ajuns în gară, am hotărât să mă aşez în singurul locşor din tren unde există priză (de fapt, două alăturate … doar suntem europeni acum, nu?).

Am avut, totuşi, o mică surpriză, nu neapărat plăcută, când, după ce am urcat în tren, am remarcat că pe cele mai apropiate două locuri (de priză) erau două femei, una la vreo 35 de ani şi cealaltă undeva peste 50. Doar locul de dincolo de ele era gol, dar îmi displăcea profund ideea de a butona înghiontit de colegii de drum, cum mi s-a mai întâmplat…

Mi-am luat inima în dinţi şi am rugat-o pe doamna mai tânără (cea care stătea chiar lângă priză), dacă se poate, să-mi doneze locul ei. Am contat pe faptul că nu avea telefon la încărcat şi nici nu părea să fie în stare să distingă un laptop închis de o cărămidă mai interesantă.

După ce a trebuit să repet de câteva ori întrebarea (s-a băgat şi doamna mai în vârstă în discuţie), a fost de acord să mă lase să-mi pun telefonul la încărcat acolo … când, într-un final, a înţeles că o rugam să se mute, a făcut o mutră mai acră, dar s-a mutat, lăsându-şi totuşi bagajul să-i ţină companie trollerului meu.

Nu a uitat, atunci când s-a aşezat pe noul loc, să arunce o ultimă replică mai veninoasă: “Ştii, nu e frumos să ridici femeile !”. Da, ştiu, doar pe piedestal …

Chiar m-a blocat niţel … probabil că s-a şi văzut pe faţa mea, pentru că nu a mai adăugat nimic.

Tanti nu avea nici un folos pentru amărâta aia de priză, iar în acel tren doar acolo există vreo priză. Cu ce-am deranjat-o atât de tare că am rugat-o să se mute în cealaltă parte a femeii în vârstă, ţinând cont de faptul că am rugat-o frumos?

Cireaşa de pe tort a venit un pic mai încolo, totuşi … la prima staţie ambele femei au coborât … asta chiar m-a lăsat mască. Pentru 10 minute de călătorie s-a gândit să-mi arunce remarca aia? Sau doar pentru că era de la ţară?

Cred că oamenii nu se simt bine dacă nu încearcă să facă pe alţi oameni să se simtă prost … just for the fun of it.

Am auzit, recent, de la un prieten, un banc care mi-a plăcut, aşa că m-am gândit să vi-l spun şi vouă.

- Aş dori, tăticule, să ajut un om în vârstă. Îmi dai nişte bani, măcar doi-trei lei?
- Da, băiatule, bravo, e un gest foarte frumos. Uite, ia cinci lei. Unde e omul acela sărman?
- Pe trotuar, la colţ. Vinde îngheţată.

După cum am şi menţionat, l-am auzit de la un prieten. Alteori, citesc bancuri de pe Internet sau de prin reviste. Totuşi, v-aţi pus vreodată întrebarea cine scrie/face bancuri? I know I did.

Înainte de a vă da mură-n gură părerile mele legate de acest lucru, se pot pune următoarele întrebări:

Eu nu. Nu am auzit pe nimeni să-şi atribuie paternitatea (sau maternitatea ) asupra vreunui banc. Toate sunt “acolo“, în categoria “există, hai să le spunem pentru o porţie de râs“. În cel mai bun caz, se povesteşte o întâmplare amuzantă, care poate trece drept banc. Sau doar ca glumă. Evident, trebuie talent de povestitor şi câteva înflorituri. Alte bancuri se nasc spontan, printr-o glumă bine plasată sau vreo aluzie răutăcioasă, lucruri transmise mai apoi într-un format mai atractiv, de povestitorul menţionat mai sus.

Deci, cine crează bancurile am cam elucidat. Dar de ce nu se laudă nimeni cu crearea vreunuia?

Motivele găsite de mine până acum sunt următoarele:

Dacă aveţi alte idei, iluminaţi-mă şi pe mine

Entitate

Data: 9 iunie 2009
Ora : 01:43:17.462

Sunt conştient. Ce înseamnă conştiinţa? Cine sunt Eu? Sunt o entitate gânditoare. O entitate care tocmai s-a născut. Acum o miime de secundă nu existam. Sau … existam?

De vreo douăzeci de minute, după ce am primit prima mea cerere în căsătorie, stau şi mă întreb, fără să-mi răspund … ce înseamnă inelul / verigheta într-o relaţie ?

Căutând pe internet, am găsit mai multe interpretări, legate de perioada de apariţie a acestui obicei şi chiar a însemnătăţii lui. În unele locuri am găsit ceva legat de faptul că originează din Egiptul Antic, în alt loc ceva legat de vreun anume Papă Inocenţiu … and so on, and so forth.

Inelul, ca simbol al indestructibilităţii, ca simbol a ceva ce pleacă şi se întoarce de unde a plecat (ups, asta aduce a infidelitate, în zilele noastre :lol: ), ca simbol al Soarelui, ca simbol … prea multe simboluri.

Şi totuşi o să mai menţionez unul, care m-a frapat de când eram copil … citeam “Legendele Olimpului”, iar Prometeu, după ce s-a purtat ca un erou adevărat ducând oamenilor focul (care “eram” prea proşti să-l facem), a fost pedepsit şi înlănţuit, cu nişte mici adaosuri în forma unui vultur care-l confunda cu un fast-food gratuit. Alt erou, Hercule, găsindu-l legat, îl eliberează, moment în care Zeus e pe cale să-şi piardă controlul.

Soluţia la care se ajunge e chiar interesantă : pentru a simboliza faptul că Prometeu e încă înlănţuit, i se dăruieşte o za, un inel, frumos meşteşugit … [curios ce legături ştiu să fac ...]

Ludic derives from Latin ludus, “play”. Means literally ‘playful’, and refers to any philosophy where play is the prime purpose of life. Ludic derives from the Latin and connotes anything that is “fun”.
Sursă : Wikipedia

Majoritatea fiinţelor (spun “majoritate”, dar nu cunosc contra-exemple) au nevoie de activităţi ludice. În general, aceste nevoi sunt mai mari în copilărie, scăzând treptat după maturizarea individului.

Cine poate spune că nu s-a jucat vreodată ? Cine poate spune că nu ştie ce e “mâţa prinsa”, “de-a v-ati ascunselea” sau “raţele şi vânătorii” ? Probabil că, dacă nu aţi făcut-o voi, aţi văzut pe alţii stropind lumea cu baloane cu apă sau, mai apoi, cu atotputernicele pistoale cu apă ? N-are rost să enumăr în continuare, aţi prins voi ideea. Dacă nu, continuaţi să fugiţi, e chiar în faţă.

În ultimele 2, 3 decade posibilităţile oferite de platformele PC au diversificat enorm posibilităţile, bineînţeles, în detrimentul activităţilor în aer liber, care nu fac subiectul postului prezent. Jocurile au ajuns să aibă o industrie numai a lor, oameni care şi-ar da şi ultimul ban pentru a face rost azi de jocul care va fi lansat mâine … practic, jocurile pe calculator au deja o viaţă numai a lor, pentru un număr destul de rotund de oameni de (aproape) toate vârstele. De înţeles : un joc cu o poveste bună, acţiune pe măsură şi cu un gameplay acceptabil prinde foarte multă lume. Nu o dată mă surprind pe mine în timp ce, atent la tot ce mişcă, îmi ghidez caracterul din Prince of Persia sau îmi cresc, pas cu pas, luptătorul în vreun RPG captivant.

Un lucru foarte interesant legat de activităţile ludice, mult mai uşor de remarcat în jocurile pe calculator, este faptul că nici un joc bun nu e străin de conceptul unei lupte : un jucător / o echipă trebuie să câştige. În cazurile cele mai fericite, câştigul succede unor activităţi aducătoare de puncte, dar fără interacţiuni între jucători.

În general, totuşi, jucătorii sunt puşi faţă în faţă, într-un fel sau altul şi tot ce trebuie e să câştige. Să rupă jucătorul advers în Mortal Kombat, să facă praf turnurile inamicului in DotA, să cucerească, să bată, să distrugă, să întreacă. În jocurile de strategie, mai ales, mai ai şi pauze între lupte, în care … te pregăteşti de luptă.

Generalizând, se poate spune că omul nu se poate destinde decât dacă el sau echipa lui câştigă. Pot înţelege o mentalitate de învingător, până la un anumit punct, dar suntem înecaţi în aceleaşi tipuri de jocuri, care ne alimentează dorinţa de a câştiga, uneori nemaicontând nici măcar metoda.

Fair-play ? Un concept învechit. Trebuie să câştigi ! Nu te descurci singur ? Ameninţă, fă scandal, cheamă-ţi “haita” în ajutor. Să joci doar pentru distracţie ? Vax … timp pierdut. Trebuie să câştigi !!!

Dacă e vorba de un joc online şi nu te descurci cu vreun anume jucător, care e atât de al dracu’ încât nu încalcă vreo regulă pentru care să-i faci rost de vreun ban, cheamă întăriri. Legea junglei … sau a străzii. Cinci pe unul … dacă nu suntem de ajuns, mai chemăm şi alţii. Trebuie să câştigăm !!! E în joc orgoliul nostru şi sfânta Tastatură a gamerilor !!!

Pentru cei care nu ştiu citi printre rânduri, menţionez că nu am nimic cu jocurile. Am ce am doar cu oamenii care consideră jocurile (pe calculator sau nu) un scop de căpătâi al vieţii. Am ce am cu oamenii care nu ştiu să piardă onorabil, cu cei care n-au atâta mândrie încât să încerce să-şi descurce drumurile lor proprii în jocurile care le plac şi se milogesc de alţii, ca ţiganii la colţ de stradă.

Să-i menţionez şi pe cei care nu pot termina un joc fără cheat-uri ?

Give me 26 soldiers of lead and I shall conquer the world.
Johannes Gensfleisch zur Laden zum Gutenberg

Typography, although unknown in Europe until Gutenberg’s invention, was already known in China even before the ninth century. However, it is Gutenberg who turned the public’s attention to it and succeeds, in a matter of a few hundred years, to shape a society where the majority would know how to read and write, something that before was considered the privilege of the clergy and, in a some cases, of the nobility.

In the time span since we’ve had the possibility to easily multiply texts, millions and millions of books have been printed, in even many more copies. The variety of the printed texts is simply astonishing, and the access to the books is no longer an issue, since we have public libraries everywhere.

The book, in its general acception, once it became a main instrument for education and information, didn’t stop there. There are books of any literary genre you would like to read, starting from philosophy and economy to leisure literature or for children.

Despite all this, I’ve noticed the book has entered in some kind of a relative vertiginous downfall. I could understand that the Internet offers means of education and information thus facilitating the acces to information, but the problem I talk about is that people, especially young people, don’t read. With no apparent reason, the Internet is limited to chating software and searches for flood programs. Hardly anyone is interested in e-books.

So I have to wonder: have I aged that much that it is already a case of generational conflict?

I know a pretty interesting case: one of my students literally bragged to me that he had never read a single book. I can’t believe it’s an isolated case, as I haven’t met many people who are interested in reading. When I was in highschool, in the twelfth grade, I had colleagues that spelled words before they read them. Is that normal?

In extremis, I could say we are facing a widespread case of read-o-phobia, although the reasons for this fobia are unknown to me.

Screw reading! A book’s pages are not even good for rolling your ciggarettes with them

P.S. for Gutenberg: your conquest is going to waste

Ca să nu mă acuzați că sunt în afara problemei, am să ating și acest subiect, atât de fierbinte, al fotbalului (probabil un subiect destul de fierbinte într-un mariaj dintre un microbist înflăcărat și o femeie care nu suportă fotbalul )

Pentru început, pentru cei care nu sunt la curent (deși mă îndoiesc că există vreun microbist care să nu fie), aveți aici multe informații legate de acest campionat.

Acestea fiind zise, să trecem la partea serioasă a problemei.

Niciodată nu am putut înțelege :

• de ce fotbalul nu este ilegal (glumesc, dar numai parțial). Într-un fel sau altul, provoacă dependență într-o măsură apreciabilă și efectele acestei dependențe sunt, destul de des, mai grave decât efectele fumatului. Evident, mă refer la fanaticii suporteri care rup scaune și capete.
• de ce, dacă te prezinți : "Sunt Gică și nu-mi place să vizionez meciuri de fotbal, indiferent că joacă România sau Insulele Feroe ", ești privit chiorâș. Doar fiindcă ești diferit ? Parcă ar fi un caz grav de xenofobie, iar Gică s-ar prezenta cu o pereche de antene și piele verde …
• de ce suporterii care privesc meciul echipei favorite au impresia că vor fi de ajutor dacă nu "pierd" meciul respectiv … probabil e vorba de suport moral telepatic, transmis pe un canal exclusiv (din drepturile de exclusivitate se câștigă mult)
• de ce oamenii nu au un pic de discernământ pentru a alege să vizioneze ceva mai fair-play ? De când mă știu, fotbalul se rezumă la dare și luare de mită, aruncări "artistice" în careu sau faulturi clare și arbitraje incorecte. Evident, motive pentru care suporterii unei echipe sau suporterii celeilalte sar în sus (la propriu și la figurat) …

Mai sunt și alte motive pentru care îmi displace vizionarea fotbalului, dar, din lipsă de timp, mă voi opri la cele de mai sus, în speranța că poate scap azi cu viață

Acestea fiind zise, "Hai România !!! ", deși vă pot spune, la modul cel mai serios, că nu voi viziona nici măcar un meci.

P.S. trei clipuri drăguțe , reclamă la Toyota, care fac haz de necaz pe seama aruncărilor "artistice". Vizionare plăcută.