Am găsit, azi, întâmplător, un citat interesant, “Cititul nu dăunează sănătății“. L-am găsit, inițial, pe Tritonic – Librărie virtuală, dar l-am regăsit, după o căutare pe Google, în mai multe locuri. Printre altele, se pare că elevii unui colegiu s-au înscris într-o activitate de voluntariat cu acest titlu. S-au plimbat pe străzi, au stresat trecătorii și au încercat să le insufle drag de carte. Mă întreb ce rată de succes au avut (poate că-s eu mai pesimist, dar nu mă aștept să fi rezolvat ceva).

Cum spuneam mai demult, simpla acțiune de a deschide o carte este privită cu indiferență, dezgust sau chiar repulsie. În plus, cei care posedă asemenea sentimente nici măcar nu fac distincție între o carte în format clasic sau e-book. Singurele cărți care-i interesează sunt cele de poker sau de cruce.

Totuși, spre a contrazice măcar parțial părerea celor de la Triton, cineva de aici e decis că acţiunea de a citi dăunează sănătăţii, dar nu grav. Probabil că s-a apucat să citească la lumina lumânării, lucru care nu este deloc indicat.

Voi încheia acest articol prin a enumera cărţile care sunt în lista mea de aşteptare pentru lecturat şi prin a-i mulţumi lui lupzburător încă o dată pentru gestul lui de a-mi dona cărţi. Parcă au fost sânge, dude

Aştept şi alte recomandări (şi cărţi în format digital, dacă aveţi).

O seară frumoasă şi lectură plăcută (celor care se mai ocupă cu acest sport).

Viaţa asta-i doar un vis din care moartea ne deşteaptă …
E doar o-nşelăciune, este praf în ochi … şi-i trecătoare;
Nimeni nu ştie pentru ce-i venit aici, dar toţi se-aşteaptă
Să aibă scop, dar viaţa-i mai inutilă ca roua de pe-o floare.

E ceva trăit în umbra timpului, care din urmă tot ne-ajunge,
E ceva trăit cu frică, frica de a fi un simplu vis, frica de moarte;
E ceva ce noi considerăm a fi cel mai scump în lume, e sânge …
E ceva unic, irepetabil şi sfânt … sau doar o ladă cu vise deşarte.

Poate noi locuim într-un univers lipsit de spaţiu, ne grăbim
Într-un univers lipsit de timp, în care noi, an de an şi zilnic,
Ne trăim vieţile obscure şi lipsite de-nţeles, fără să ştim
Că nu suntem, că n-avem timp şi tot ce noi cunoaştem e nimic.

2 aprilie 2006

Today is the day that marks 400 years since the Italian physicist, mathematician and philosopher Galileo Galilei presented his telescope model, greatly improved to the already existent ones, to a few Venice merchants.

What’s interesting is that, although one can find multiple references regarding the fact that Galileo would be the inventor of the telescope, these are wrong. The patent’s owner for this invention is a Dutch (with german origin) by name Hans Lippershey, who, in turn, isn’t the real inventor himself.

The word “telescope” comes from Greek (tele = far, skopein = to see) and it was “invented” by Giovanni Demisiani, a mathematician, when Galileo showed his marvel at a banquet held by the italian Science Academy, in 1611. Galileo named his telescope with the Latin “perspicillum” (glasses) and used it to study the theories of Copernic regarding the movement of the planets.

The real invention of the telescope, is in fact the work of three people: Hans Lippershey and Zacharias Janssen, glasses manufacturers in Middelburg, and Jacob Metius from Alkmaar.
Galileo improved their invention in the next year, being one of the people that made possible the nowadays (earthbound and orbital) telescopes.

Aseară am revenit în Oradea, decis ca pe tren să-mi continui proiectele de programare care le am în curs.

În vederea acestui scop, mi-am lăsat laptopul la încărcat până în ultima clipă, apoi l-am pus în hibernare şi am plecat. Ajuns în gară, am hotărât să mă aşez în singurul locşor din tren unde există priză (de fapt, două alăturate … doar suntem europeni acum, nu?).

Am avut, totuşi, o mică surpriză, nu neapărat plăcută, când, după ce am urcat în tren, am remarcat că pe cele mai apropiate două locuri (de priză) erau două femei, una la vreo 35 de ani şi cealaltă undeva peste 50. Doar locul de dincolo de ele era gol, dar îmi displăcea profund ideea de a butona înghiontit de colegii de drum, cum mi s-a mai întâmplat…

Mi-am luat inima în dinţi şi am rugat-o pe doamna mai tânără (cea care stătea chiar lângă priză), dacă se poate, să-mi doneze locul ei. Am contat pe faptul că nu avea telefon la încărcat şi nici nu părea să fie în stare să distingă un laptop închis de o cărămidă mai interesantă.

După ce a trebuit să repet de câteva ori întrebarea (s-a băgat şi doamna mai în vârstă în discuţie), a fost de acord să mă lase să-mi pun telefonul la încărcat acolo … când, într-un final, a înţeles că o rugam să se mute, a făcut o mutră mai acră, dar s-a mutat, lăsându-şi totuşi bagajul să-i ţină companie trollerului meu.

Nu a uitat, atunci când s-a aşezat pe noul loc, să arunce o ultimă replică mai veninoasă: “Ştii, nu e frumos să ridici femeile !”. Da, ştiu, doar pe piedestal …

Chiar m-a blocat niţel … probabil că s-a şi văzut pe faţa mea, pentru că nu a mai adăugat nimic.

Tanti nu avea nici un folos pentru amărâta aia de priză, iar în acel tren doar acolo există vreo priză. Cu ce-am deranjat-o atât de tare că am rugat-o să se mute în cealaltă parte a femeii în vârstă, ţinând cont de faptul că am rugat-o frumos?

Cireaşa de pe tort a venit un pic mai încolo, totuşi … la prima staţie ambele femei au coborât … asta chiar m-a lăsat mască. Pentru 10 minute de călătorie s-a gândit să-mi arunce remarca aia? Sau doar pentru că era de la ţară?

Cred că oamenii nu se simt bine dacă nu încearcă să facă pe alţi oameni să se simtă prost … just for the fun of it.

Destul de recent, am primit linkuri pe site-uri care-ți calculau bioritmul și afișau graficele și mi s-a părut destul de interesant, așa că … m-am apucat să-mi fac un program care să-mi afișeze bioritmul, fără să fie nevoie să intru pe vreun site sau să am măcar conexiune la Internet.

Cu toate acestea, ce trebuie să ştiţi este că aceste cicluri bioritmice nu sunt dovedite ştiinţific, ba chiar, mai curând, infirmate. Pentru detalii, vedeţi ce zice Wikipedia.

Acestea fiind spuse, să trecem la partea tehnică și informatică din spatele acestui program.

Probabil că știți că pentru a desena o sinusoidală pe calculator, calculezi o serie de puncte, care le unești prin linii. O treabă foarte ușoară în Delphi. Ceea ce probabil că nu știți e faptul că există o funcție în Delphi, care unește o serie de puncte prin linii mult mai rapid decât dacă ai face o buclă, desenând liniile una câte una. Funcția se numește PolyLine (o puteți căuta în Help).

Mai exact, un cod de forma

begin
   MoveTo(0, F(0));
   for i := 1 to 100 do
      LineTo(i, F(i));
end;

ar putea fi optimizat cu codul următor:

var lPoints: array of TPoint;
begin
   SetLength(lPoints, 101 );
 
   for i := 0 to 100 do
      with lPoints[i] do
      begin
         X := i;
         Y := F(i);
      end;
 
   Polyline(lPoints);
end;

În afară de acest lucru, restul codului este ușor de înțeles, fiind și parțial comentat. Sursa este scrisă în Delphi 7, dar probabil că va compila și cu alte versiuni de Delphi (mai vechi sau mai noi).

Download : Sursa :: Executabil :: Screenshot

Comentarii, bug-uri, sugestii : binevenite. Also, partea grafică a programului m-a interesat doar din punctul de vedere al graficelor, deci … știu că poate fi îmbunătățit designul.

I wake up with a mood for life, this morning. Like every other day in this week, I woke up early, without alarms, and everything seemed good.

Surprisingly, I’d say, considering through what and how many happened to me yesterday. Yesterday, Friday, August 14th. Everybody knows about superstitions like Friday 13th, Tuesday 13th, black cat crossing your path, all that stuff. Well, those don’t apply to me, maybe because I don’t believe in them. Friday 13th even had some luck in store for me, a couple of time (not a lucky charm, but sometimes way better than what I expected .

What I can say, as a heads-up, is that yesterday was a long day … long as an year. You’ll need a fresh pack of patience to be able to follow me through everything that happened. Good luck!

Totuși, ziua de ieri se anunța bună. Nu mai ploua (cum făcuse joi), șeful tocmai intrase în prima lui zi de concediu și așteptam chiar cu nerăbdare lucrurile care le aveam de făcut la servici. So … am fost să-mi scot avionul din hangar (a se citi bicicleta din curtea unei cunoștințe) și am decolat spre alimentara cea mai apropiată, de unde-mi iau de obicei pateuri și pogăci pentru ronțăit la lucru. Surpriză. Se terminaseră. Fiind inundat de gândire pozitivă, n-am dat atenție acestui lucru, am mers la altă alimentară, mi-am cumpărat ce-am găsit și am tulit-o spre job.

Parcă și mersul pe bicicletă nu a fost așa de ușor vreodată. Până la ultimul sens giratoriu prin care am trecut (care împrejmuiește o parte din centura orașului), unde am intrat regulamentar și am ieșit pedalând ca toți dracii, fiindcă un tip inteligent, șofer de tir, n-a considerat că ar fi cazul să pipăie pedala de frână. Am rămas cu niște înjurături murmurate prin barbă, dar am ajuns întreg la job. Mi-am legat bicicleta la standul aranjat special pentru ea și mi-am aprins prima țigară a zilei, savurând soarele care abia-și scosese nasul.

Am urcat sus unde am fost surprins de cât de puțină lume ajunsese deja (doar un alt coleg), dar nu era important, așa că m-am apucat de treabă. După ce-am făcut o trecere în revistă a SkullBox și a mailurilor.

Am remarcat că, într-adevăr, aveam spor. Era liniște, fără telefoanele colegilor care sună în cele mai neașteptate și proaste momente, fără șeful care vine brusc să-ți spună că trebuie să lași totul baltă și să te ocupi de altceva … nice day

Am mai ieșit la o țigară cu unul din colegii mei de Delphi nițel mai târziu, apoi am revenit în forță, călărind tastatura. Surpriză, la un moment dat, pe la 10 jumate, 11, cerul a început să se întunece. Semn bun, mi-am zis, azi nu vor fi călduri toride ca în alte zile … dar semnul bun s-a dizolvat în primii stropi de ploaie care au început să cadă … cei care mi-au stropit bicicleta și care au început să transforme pământul în nămol special, excelent pentru stropit (mai ales că avionul meu nu are aripi la roți).

A continuat să ploaie mărunt toată ziulica, dar s-a oprit la puțin timp după ce am făcut rost de niște nylon pentru pregătirile de întors acasă. Am rămas cu nylonul în geantă și cu ochii în soare … da, ieșise și el să-și bată un pic de joc de mine, am impresia.

Când am plecat de la servici, am plecat pe alt drum, chiar pe centură, pentru a evita bălțile și noroaiele de prin oraș, pe cât posibil. Centura părea relativ uscată, dar bitumul proaspăt turnat se pricepe de minune să ascunde bălțile micuțe, mai ales în condițiile de vizibilitate redusă prezente. Așa că, după 5 minute de pedalat vârtos și liniștit, m-am trezit că bicicleta și-a uitat bunele maniere și a început să mă scuipe. Niciodată nu am apreciat calitatea frânelor mai mult ca în acel moment … pe lângă faptul că bicicleta aproape că s-a oprit în loc, eu am fost foarte aproape de a decola, spre a face cunoștință cu asfaltul mai îndeaproape. Restul drumului s-a scurs în liniște, cu nervi și viteză de la mică în jos. Mi-am parcat bicicleta și am fugit repede acasă, să mă pregătesc, aveam un tren de prins. Acasă, surpriză: pe lângă gazdă și nepoțelul ei, m-au suprins si părinții nepoțelului, în momentul când intram în camera acestuia să-i cer un update legat de statusul temei la matematică care i-o dădusem cu o zi înainte. N-au fost foarte încântați (părinții) că am intrat așa brusc, dar nici eu. Aș fi preferat să fi știut că au venit, să pot bate și eu la ușă, dar gazda nu a crezut de cuviință să mă informeze. Ghinion.

După ce am terminat cu nepoțelul, am amânat dușul pe care-l intenționam și m-am apucat de înfulecat, pentru că mașina de spălat muncea de zor, cu ușa de la baie larg deschisă. Evident, nu mai aveam roșii, pâinea mi se terminase, toate erau roz. Noroc cu gazda, că altfel aș fi ronțăit niște răbdări prăjite cu unt și pateu, asezonate cu sos de limbă.

Când stomacul a anunțat că am ajuns în ultima stație, mi-am luat inima în dinți, am baricadat ușă băii cum m-am priceput mai bine și am sărit sub duș. Ce-a fost foarte drăguț a fost că două minute mai târziu m-a salutat mașina de spălat, ironică, prin sunetul care l-a scos pentru a anunța că ea și-a terminat treaba. Draci. Mi-am terminat dușul, mi-am adunat uneltele de baie de care aveam nevoie pentru drum, le-am împachetat și le-am dus în cameră pentru transbordare în troller. Mi-am aruncat în troller haine la grămadă, hardul extern, laptopul, mouse-ul, mi-am luat geanta, am sunat după taxi și-am întins-o, de parcă ar fi fost cineva pe urmele mele.

Taximetristul a primit, cu un zâmbet ironic pe buze și cu foalele tresăltând (era cu vreo 30 de kilograme peste greutatea legală) comanda mea : “La gară, vă rog … cât se poate de repede!”. A demarat, fără să uite să mă întrebe la ce oră era trenul. Aflând că e peste vreo jumătate de oră, m-a calmat că ajungem fără probleme. L-am anunțat că nu eram chiar în cea mai norocoasă zi a mea și probabil va fi o coadă la bilete până undeva în afara gării. A început să râdă, a zis că nu pot fi așa de ghinionist. Cred că și-a schimbat părerea puțin atunci când vreo două mașini i-au tăiat calea, când a prins 5 semafoare pe roșu consecutive (preț de 200 de metri), când a vrut să depășească două mașini pentru a intra pe o străduță în dreapta și prima mașina i-a tăiat calea, când pe acea străduță s-a trezit în coada unui tramvai care nu se grăbea nicăieri și când, încercând să depășească tramvaiul, a observat că venea un tramvai din sensul opus. Vedeam cum începe să se exaspereze, lucru care, în mod ciudat, m-a amuzat. Mi-a spus că nu are ce face … indiferent câte legi încalcă, nu are cum să mă ducă la gară mai repede. La plecare i-am spus că va prinde doar semafoare pe verde, așa că a început să râdă și să aprobe. Dacă are blog, probabil că deja și-a postat și el întâmplarea cu clientul lui ghinionist de ieri

O dată ajuns în gară, mi-am dat seama că exagerasem puțin: nu era nicio coadă care să ajungă în afara gării. Erau chiar vreo 5 ghișee deschise (wow), dar niciunul nu avea mai puțin de 10 oameni la coadă. Mulți draci, dar am reușit să-mi iau un bilet și să ajung pe platformă înaintea trenului. Aveam locul 92 în vagonul 10. L-am găsit ocupat de un alt tip foarte plinuț, iar locul de bagaje al compartimentului gemea de bagaje. Am reușit să-mi arunc trollerul într-un compartiment alăturat și m-am apucat să butonez pe laptop, pe locul 97 (nu i-am zis nimic grăsunului).

Până să plece trenul, eram 7 în compartiment. Tipul de lângă mine, un rocker (aparent) la vreo 35 de ani, citea o carte despre ceva tipă Pellea (dacă am reținut bine – cred că era “Fotografie de jurnal” de Ileana Sărăroiu) și se dregea cu o doză de bere. Stătea, citea și puțea a alcool. Oh well…

La prima stați urcă un bătranel și încă un bărbat mai tânăr, care insistă că au locuri în compartimentul nostru (care, repet, avea un singur loc liber). Vine controlorul, îl întreabă pe rocker ce loc are. Scoate omu’ biletul și zice că are locul pe care stau eu. Se ia de mine controlorul, scot biletul și îi spun că am locul pe care stă grăsunul. Controlorul făcea ca toți dracii. Țipă “cine nu are locul în acest compartiment ?!?!”. Se ridică grăsunul, zice că el e, își ia o gentuță de la bagaje și se tirează. Se instalează noii veniți, apoi revine grăsunul, mai ia o geantă cu ceva băț de pescuit și încă una, mare, și pleacă definitiv. Singura chestie care mi-a trecut prin minte a fost “uite al dracu’ … tipul stătea pe locul meu, nu avea loc în compartimentul ăsta și, ca să pună capac la tot, el era motivul pentru care trollerul meu nu avea loc”. Noroc că nu aveam la mine calendarul ortodox, că nu știu toți sfinții de-acolo, să-i pot coborî. Mi-am luat repede trollerul din compartimentul vecin și mi l-am adus, moment în care deja totul părea mai luminos, deși începea să se însereze.

Trosc! Ceva mi-a căzut în cap. După ce mi-a trântit displayul laptopului din brațe la un unghi atât de obtuz, încât îmi făceam mari griji pentru el, mi-am dat seama că lucrul care m-a pocnit era rucsacul meu, care acum stătea foarte comod pe podea. Muuuulți draci. Aparatul foto!!! Damn it! L-am încercat imediat și, din fericire, era funcțional. Am aranjat rucsacul cu niște pumni, pentru a mă asigura că nu mai are gânduri negre. Laptopul, și el, era întreg și nu părea supărat pe rucsac. Mi-am continuat treaba în liniște, dându-mi coate din când în când cu rockerul.

Am ajuns în gara destinație stresat, nervos, obosit și necăjit, moment în care mi-am dat seama că trenul nu a oprit pe linia unde mă lăsa de obicei, ci pe altă linie, forțându-ne să coborâm pe partea opusă gării. Am coborât, m-am uitat în stânga și în dreapta … cât vedeam, era doar o mare de oameni și trenul din care coborâsem. Am ales stânga și m-am tot dus … am găsit sistemul de tunele al gării, loc foarte bun să mă pierd … am reușit, cu ajutorul unei tipe, prietenă cu o altă tipă mai aeriană, să ajung în gară, în taxi și să decolez spre destinația mea.

Îmi pare rău pentru voi, dacă acest post v-a amuzat, dar eu nu am mai stat să văd ce mai pățesc. Mi-am lăsat bagajele, un duș scurt și am luat somn. Totuși, acesta a fost momentul în care mi-am dat seama că prosopul și uneltele necesare băii le uitasem, bine pregătite, în camera mea, chiar înainte de a chema taxiul pentru a mă duce la gară.

Să aveți o sâmbătă frumoasă, cum sper să am și eu…

SRWare Iron is a real alternative [to Chrome]. The browser is based on the Chromium-source and offers the same features as Chrome – but without the critical points that the privacy concern.

I recently found an alternative to Chrome which boasts to be on par with it, but doesn’t collect private data from users.

I use for more than two weeks and I can say I like it. It really does have the same capabilities as Chrome (being based on it’s source, it’s quite natural), but (and I may be wrong) it seems to move faster.

Go take a look, maybe you’ll like it, too.

SRWare Iron – The Browser of the Future

Libertatea cuvântului într-o lume care se tâmpește zilnic, puțin câte puțin…

Cum să fii cool pe Messenger … don’șoara Corina aia cred că s-a tâmpit de cap. Și încearcă să tâmpească și puținii care au mai rămas cu neuroni valizi.

Mulți români nu știu să vorbească / scrie corect în românește, așa că … hmm … hai să-i învățăm și alte căcaturi! Citez:

…Dacă nu ţi-ai dat seama că această înşiruire de litere şi de semne e de fapt un scurt dialog pe messenger, culmea, în limba română, trebuie neapărat să-ţi iei un “dicţionar” de prescurtări. Altfel, imaginea ta de tipă sau de tip cool se va duce de râpă şi sigur nu vrei asta. Şi cum nici noi nu ne dorim să ţi se întâmple aşa ceva, iar dicţionare care să explice şmecheriile de pe mess nu au fost tipărite,…

Păi măi tanti, eu am impresia ca tu ești cool deja. Și că bubui de proastă. Mă întreb cine dracu’ te-a lăsat să publici așa ceva, și asta numai pentru simplul motiv că l-aș scuipa chiar la baza nasului. Nici eu nu-mi doream să văd mizeria care ai aruncat-o într-un articolaș scris doar pentru a face trafic unui site.

Am înțeles, totuși, de ce articolul tău este aruncat în secțiunea “Timp liber”… e evident că aveai prea mult timp liber și te-ai gândit să mănânci un rahat. Sta-ți-ar în gât!

Tot pe Libertatea.ro, găsim un alt articol inteligent, scris de o altă “toanti” cu cabină: Învață să fii cool.

Noi idioțenii presărate cu larghețe de inteligenta Cătălina Bradis:

Dacă vrei să fii cool, trebuie să ai mare grijă şi la limbaj. Asta nu înseamnă că trebuie să vorbeşti urât, ci, pur şi simplu, să-ţi adaptezi vocabularul la gaşca din care vrei să faci parte. Iată câteva cuvinte şi replici care-i pot da gata pe amicii tăi: “e beton”, “naşpa”, “hai, frate”, “come on brother”, “belea”, “eşti penal” etc.

Vrei să ieşi în evidenţă cu orice chip, să te faci remarcat? Asta nu-i greu. Foloseşte limbajul specific grupului în care vrei să te integrezi. Gândeşte-te însă că, pentru a-ţi păstra prietenii, nu e suficient “să fii de gaşcă”! Trebuie să ştii cum să te îmbraci, ce accesorii să foloseşti, în ce fel să-ţi aranjezi părul sau ce reviste să citeşti.

Niște intervievați se umflau în pene cu ocupațiile lor:

“Citim aceleaşi reviste (Bravo şi Bravo Girl) ca şi prietenii noştri, ca să avem subiect de discuţie când ne întâlnim”, ne-au spus cei doi tineri.

Tot e bine că se pricep să citească și noroc cu revistele care le dau subiecte de discuție. Le sugerez să facă upgrade la Playboy, pentru a înțelege măcar un sfert din injuriile care și le aruncă oricum … Se pare că nu mai e cool să te remarci prin inteligență, umor sau alte calități “clasice”, trebuie cu orice preț să devii un idiot, un arivist, o fațadă. Trebuie să-i dai gata pe prietenii tăi. Hai sictir, Cătălino!

Deci acum avem, pentru educația omului de rând:

La o căutare micuță după articolele acestei Miss Cătălina se poate vedea cu ochiul liber cantitatea de inteligență care stă să se reverse de sub pletele dânsei.

Mi-e dor de poveștile cu frumoase răpite de zmei …

Corina, Cătălina, sunteți zânele mele … să vă fută zmeii până vă salvez eu !

Last night, on my to the weekly soccer match with my coworkers, I found out I couldn’t cross the street anymore. More to the point, not unless I gather about half the water from the street in my snickers. With my snickers in my hands, I found places where the water was almost as high as my knees.

What happened? It rained. Maybe it rained a little more and worse than in the past, but some of my coworkers told me that in some areas of the town they saw sewers that were backing up, almost as an artesian well. Big and important streets of the city found themselves covered in minimum 20 cm of water.

From what I heard, a bus got water in it’s engine, a gym was flooded completely, some water got int our company building, drivers that drove their cars until they bumped their cars with another cars, with drivers blinded by the rain.

What I saw: some wheel covers floating, gracefully, on the city waters, a cab-driver with it’s license plate held in place by only one screw and folded under the car, a coworker that lost his license plate.

In this conditions, something is definitely wrong, and I’m not referring at the end of the world. All I’m thinking about is the quality of our public roads and sewers in Oradea. Are they down or is it only in my head?

The silver lining is that the sun finally came out … or I would have been rowing all the way to the job.

As a friend said:

Code Yellow… God damn, it rained …

You think you’re an idiot ? You think you’re not an idiot ?

If you answered “yes” to any of these questions,