Azi se lansează oficial, în România, Harry Potter şi Prinţul Semipur (Harry Potter and the Half-Blood Prince), a şasea ecranizare a cărţilor lui J. K. Rowling. Eu, cel puţin, l-am aşteptat cu multă curiozitate, mai ales după ultimele două ecranizări, care au început să urce în lista celor mai proaste filme văzute de mine.
Citisem deja toate cărţile în momentul în care am văzut a patra parte şi chiar eram entuziasmat la gândul că voi vedea încă un film bun. Totuşi, cartea şi imaginaţia mea au luat-o cu mult înaintea calităţii filmului, iar partea a cincea nu a fost decât cu puţin mai bună.
Totuşi, acest film promitea multe, mai ales privind prin prisma cărţii pe care se bazează şi care este una dintre cele mai bune. Cu toate acestea, au reuşit şi de data asta. Au reuşit să scoată o peliculă fără cap şi coadă, din care poţi recunoaşte doar actorii principali (deşi actorul care-l juca pe Dumbledore în primele două părţi era mai bun) şi jocul de Quidditch.
Daca nu ai citit cartea înaintea vizionării filmului, nu vei înţelege de ce se întâmplă jumătate din lucrurile care se întâmplă … also, vei vedea actori care joacă şi habar n-ai ce caractere impersonează, cu cine sunt aliaţi sau cui servesc şi nici care este scopul acţiunilor lor.
Explicaţiile care Dumbledore obişnuia să i le dea lui Harry pentru acţiunile lui sau pentru ce avea Harry de făcut s-au transformat într-un sec “fă asta” şi cam atat. După cum se vede şi în afişul filmului, Harry Potter este în cădere liberă…
Impresia de final este că au transformat un film despre magie, care trebuia să fie cu şi pentru copii, într-un film de acţiune. Nu unul prea bun, oricum.
Tipografia, deşi necunoscută în Europa până la invenţia lui Gutenberg, era cunoscută în China încă dinainte de secolul IX. Totuşi, Gutenberg e cel care o aduce în atenţia publicului şi reuşeste, în decurs de câteva sute de ani, să modeleze o societate în care majoritatea ştie să scrie şi să citească, ceea ce înainte era doar apanajul clericilor, sau, în unele cazuri, a nobililor.
