Libertatea cuvântului într-o lume care se tâmpește zilnic, puțin câte puțin…

Cum să fii cool pe Messenger … don’șoara Corina aia cred că s-a tâmpit de cap. Și încearcă să tâmpească și puținii care au mai rămas cu neuroni valizi.

Mulți români nu știu să vorbească / scrie corect în românește, așa că … hmm … hai să-i învățăm și alte căcaturi! Citez:

…Dacă nu ţi-ai dat seama că această înşiruire de litere şi de semne e de fapt un scurt dialog pe messenger, culmea, în limba română, trebuie neapărat să-ţi iei un “dicţionar” de prescurtări. Altfel, imaginea ta de tipă sau de tip cool se va duce de râpă şi sigur nu vrei asta. Şi cum nici noi nu ne dorim să ţi se întâmple aşa ceva, iar dicţionare care să explice şmecheriile de pe mess nu au fost tipărite,…

Păi măi tanti, eu am impresia ca tu ești cool deja. Și că bubui de proastă. Mă întreb cine dracu’ te-a lăsat să publici așa ceva, și asta numai pentru simplul motiv că l-aș scuipa chiar la baza nasului. Nici eu nu-mi doream să văd mizeria care ai aruncat-o într-un articolaș scris doar pentru a face trafic unui site.

Am înțeles, totuși, de ce articolul tău este aruncat în secțiunea “Timp liber”… e evident că aveai prea mult timp liber și te-ai gândit să mănânci un rahat. Sta-ți-ar în gât!

Tot pe Libertatea.ro, găsim un alt articol inteligent, scris de o altă “toanti” cu cabină: Învață să fii cool.

Noi idioțenii presărate cu larghețe de inteligenta Cătălina Bradis:

Dacă vrei să fii cool, trebuie să ai mare grijă şi la limbaj. Asta nu înseamnă că trebuie să vorbeşti urât, ci, pur şi simplu, să-ţi adaptezi vocabularul la gaşca din care vrei să faci parte. Iată câteva cuvinte şi replici care-i pot da gata pe amicii tăi: “e beton”, “naşpa”, “hai, frate”, “come on brother”, “belea”, “eşti penal” etc.

Vrei să ieşi în evidenţă cu orice chip, să te faci remarcat? Asta nu-i greu. Foloseşte limbajul specific grupului în care vrei să te integrezi. Gândeşte-te însă că, pentru a-ţi păstra prietenii, nu e suficient “să fii de gaşcă”! Trebuie să ştii cum să te îmbraci, ce accesorii să foloseşti, în ce fel să-ţi aranjezi părul sau ce reviste să citeşti.

Niște intervievați se umflau în pene cu ocupațiile lor:

“Citim aceleaşi reviste (Bravo şi Bravo Girl) ca şi prietenii noştri, ca să avem subiect de discuţie când ne întâlnim”, ne-au spus cei doi tineri.

Tot e bine că se pricep să citească și noroc cu revistele care le dau subiecte de discuție. Le sugerez să facă upgrade la Playboy, pentru a înțelege măcar un sfert din injuriile care și le aruncă oricum … Se pare că nu mai e cool să te remarci prin inteligență, umor sau alte calități “clasice”, trebuie cu orice preț să devii un idiot, un arivist, o fațadă. Trebuie să-i dai gata pe prietenii tăi. Hai sictir, Cătălino!

Deci acum avem, pentru educația omului de rând:

La o căutare micuță după articolele acestei Miss Cătălina se poate vedea cu ochiul liber cantitatea de inteligență care stă să se reverse de sub pletele dânsei.

Mi-e dor de poveștile cu frumoase răpite de zmei …

Corina, Cătălina, sunteți zânele mele … să vă fută zmeii până vă salvez eu !

Aseară, în drum spre meciul săptămânal de fotbal cu colegii, m-am trezit că nu pot trece strada. Mai exact, nu pot trece strada fără să-mi intre în adidaşi jumătate din apa de pe stradă. Desculţ, cu adidaşii în mână, am ajuns în locuri în care apa îmi ajungea până aproape de genunchi.

Ce s-a întâmplat? A plouat. Poate că a plouat puţin mai mult, mai des şi mai rău ca în alte dăţi, dar am vorbit cu unii colegi, din alte părţi ale oraşului, care au văzut canale care îşi jucau, cu succes chiar, rolul de ţâşnitori. Străzi destul de circulate din oraş au fost acoperite cu un strat de minim 20 cm de apă.

Din auzite, unui autobuz i-a intrat apă la motor, o sală de fitness a fost inundată într-un hal fără de hal, ne-a intrat apă în firmă, şoferi şi-au condus maşinile până au dat bot în bot cu alte maşini, cu alţi şoferi care nu vedeau nimic de ploaie.

Ce pot spune că am văzut: câteva capace de maşină care pluteau, graţioase, pe apele din oraş, un taximetrist cu numărul de înmatriculare din faţă prins într-un singur şurub şi îndoit sub caroserie, un coleg care şi-a pierdut numărul de înmatriculare.

În aceste condiţii, ceva cu siguranţă nu e în regulă, şi nu mă refer la sfârşitul lumii. Mă refer la calitatea drumurilor publice şi a canalizărilor din Oradea. Mi se pare mie sau sunt cam pe brânci?

În altă ordine de idei, bine că a ieşit soarele … altfel probabil că mergeam cu barca la job.

Cum spunea un coleg:

Cod galben … Doamne feri ce-o ploiat …

Cultură din părţi, dar inteligenţă cu … Opel-ul …

Aţi observat că azi căldura a fost dată puţin deoparte de o binevenită adiere de vânt? Da? Şi eu.

Motiv pentru care drumul de la job către casă l-am făcut pe jos şi vorbind la telefon, savurând răcoarea iminentă a serii. O plimbare de 20 de minute nu strică niciodată, decât în anumite cazuri, cu nişte condiţii bine definite.

Din câte îmi aduc eu aminte de la părinţi şi din puţinele mele buchiseli prin codul rutier, dacă un pieton calcă pe zebră, maşinile trebuie să se oprească şi să ofere prioritate. Am înţeles şi că sunt nişte excepţii de la acest caz, dacă-ţi împingi bicicleta sau roaba … să nu divagăm, totuşi.

Vooom … înapoi la subiect. Mă plimbam şi am ajuns la o trecere de pietoni (zebră), aflată chiar lângă un sens giratoriu. Am aruncat o privire rapidă şi am văzut venind, din stânga, o maşină, dar era la cel putin 20 de metri distanţă, motiv pentru care nu am catadicsit să-mi întrerup convorbirea la telefon şi nici plimbarea, aşa că am făcut cu încredere primii paşi pe trecere. Ce m-a mir… şocat puţin a fost faptul că maşina, deşi încetinită, continua să avanseze, avea un aer hămesit şi părea să se dea la mine. Am mai făcut un pas, credincios gândului că încă nu am devenit invizibil, prilej de care maşina a profitat să se apropie la mai puţin de un metru de piciorul meu stâng, după care s-a oprit.

Am decis că ar fi cazul să-mi înfrunt demonii şi cretinii de la volan, aşa că mi-am îndreptat privirea spre aşa-zisul om de la volan. El, un tip bine de dădea şi în gropi, brunet, cu o faţă destul de simetrică şi privire de manelist, gesticulează. Îşi ridică arătătorul şi mijlociul de la o mână, în semn de victorie, îşi îndreaptă ghearele spre ochi (pe care îi belise la maxim), apoi arată spre mine şi înapoi spre el. Eu, mai prost de felul meu, fac acelaşi semn de victorie spre ochi, către el şi apoi către zebră. Prietena lui, pe scaunul din dreapta, zâmbeşte subţire. El face spume … şi nu par a fi comestibile. Se repede să dea în jos geamul şi îşi scoate toată mintea să strige la mine:
- Bă, tu dacă ai zebră, nu te uiţi după maşini? De ce vorbeşti la telefon când treci strada?
Mă apropii şi-l întreb:
- Dacă ai zebră nu ştii opri? De ce-ţi ţii ochii-n c*r cînd conduci?
Mă scuipă sonor, fără lichide (trebuie să-mi verific rucsacul, totuşi…. Mă face ţăran. Mă comport ca atare şi-i urez un deget mijlociu.

Spumele dinainte sunt insuficiente. El, marele mascul cu tipa bună de lângă el, jignit de unu’ de-un metru şi-un buric?!? Dă să iasă pe geam, dar nu încape. Vrea să deschidă portiera, dar mă salvează tipa. Le servesc un zâmbet ironic şi-mi văd de drumul şi telefonul meu.

Morala: Nu vă lăsaţi amăgiţi de răcoarea de afară. Sunt o gramadă de masculi încă în călduri care vor să demonstreze ce le poate muşch… mintea.

Astăzi, imediat după ce am ieşit de la job, am fost îmbiat cu nişte corcoduşe. Corcoduşele, nimic de zis, frumoase, coapte şi parcă-mi făceau cu ochiul … noroc că mi-am amintit la timp că sunt alergic la corcoduşe.

Totul a început demult, deci poate că ar trebui să încep cu “a fost odată ca niciodată…” (nu de alta, dar nu intenţionez repetarea experienţei în viaţa curentă) într-o zi frumoasă de vară târzie, când eram la plimbare cu o vecinuţă (Tania) prin “grădina vecinului”  (a se citi parcarea unui campus universitar, aflat aproape de mine). Obişnuiam să ieşim acolo cu bicicletele, mai ales în weekend-uri, când parcarea era de obicei pustie şi nu avea nimeni treaba unor ţânci de 10-11 ani.

O altă atracţie a parcării era definită de prezenţa unor corcoduşi, pe lungimea unei laturi. Mai pe româneşte spus, eram plecaţi la vânătoare de corcoduşe. Tania culegea ce corcoduşe erau pe ramurile mai joase, dar eu, ca orice băiat, mai ales în prezenţa unei fete, am ales să urc în pom şi să trec la culegere în masă.

Totul a fost roz şi luminos (parţial, de la soarele atât de darnic cu razele lui), până când am decis să mai urc puţin pentru un smoc de corcoduşe out-of-range, care-mi făceau semne disperate. Nu mai puteam să le ignor. Încet-încet, am urcat până am ajuns la o distanţă confortabilă de ele. În momentul în care mi-am desprins mâna de pe creangă şi am întins-o spre raiul corcoduşelor, am simţit că nu era prea stabilă creangă, un prilej foarte bun pentru a-mi folosi reflexele si spaima. Corcoduşul, care cred că nu a fost foarte încântat de mine la momentul respectiv, a decis că e generos şi-mi oferă toată creanga … pe gratis.

Am avut aproximativ 2 secunde de zbor. Trecând cu vederea inima care-mi bătea în piept în ritm de pistol automat, sentimentul a fost magnific. Fără să mă ţin de nimic, pluteam. Simţeam vântul care bătea şi mă îmbăia într-un aer răcoros, vedeam cerul peticit cu câţiva nori albicioşi …

A fost frumos şi scurt. Durerea, totuşi, a ţinut ceva mai mult. Am aterizat pe spate şi, înainte să apuc să zic “au”, creanga a sărit la mine-n braţe. Dublu “au”. Am mutat creanga de pe mine cu un efort ce a părut, la momentul respectiv, titanic, apoi am auzit-o pe Tania ţipând. Cred că ţipase pe toată durata planării mele. Ce nu am înţeles a fost de ce nu am ţipat eu … Oricum, stăteam întins pe spate, mi-am adus mâinile pe lângă corp şi am vrut să ţip că sunt bine. Şoapta rezultată nu a fost îndeajuns cât s-o calmeze pe vecinuţa mea, dar s-a oprit din ţipat.

Până am decis să mă ridic în picioare şi să-mi verific componentele a durat vreo 5 minute, dar mie mi s-au părut 5 săptămâni. Partea bună e că am scăpat doar cu o trântă şi niţel praf pe haine. Partea rea e că de atunci am alergie la corcoduşe … Pisicile negre îmi pot tăia calea cât poftesc, iar vinerile care pică în data de 13 nici nu le bag în seamă. Nu se compară nici pe departe cu puterea malefică a câtorva corcoduşe.

Curios, la căţărat n-am căpătat nicio alergie …

Aţi văzut vreodată bătrâneii care se trezesc la 8:30, iau micul dejun întotdeauna la 10, îşi fac siesta zilnic de la ora 14 la 16, etc? Se spune că o dată cu vârsta, omul face rost de anumite hachiţe care, în cel mai bun caz, sunt denumite tabieturi.

Nu cu prea mulţi ani în urmă, mi se părea oarecum de neconceput. De ce să te autolimitezi în nişte obiceiuri auto-impuse şi, ca să-i pună capac, să forţezi pe cei din jurul tău să ţină cont de ele, indiferent ce s-ar întâmpla? Mi se părea un fel de retragere într-o lume personală în care nimeni nu are acces şi nici nu are voie să o sfideze. Mi se părea, pur şi simplu, o prostie de om bătrân.

Totuşi, ceva întâmplat recent mi-a dat de gândit. Toţi avem obiceiuri şi, dintr-un motiv sau altul, ţinem la ele. La unele mai mult, la altele mai puţin, dar pe măsură ce trece timpul, respectivele obiceiuri ajung să ne definească, să fie parte din noi.

Să trec la ce mi s-a întâmplat. Spus pe scurt, am plecat de acasă cu prietena mea, pe care am condus-o până într-un loc. La ieşirea din bloc am rugat-o să-mi pună cheile în geantă, într-un anumit buzunar. Deşi am atenţionat-o că, dacă le pune în alt buzunar, aş putea să uit de ele, le-a pus unde a vrut ea (mi-a spus exact în care buzunar, for that matter). Când am revenit acasă, după ce-am parcat mijlocul meu de locomoţie cu două roţi, am băgat mâna, în virtutea obişnuinţei, în buzunarul unde am de obicei cheile, moment în care am fost şocat de lipsa cheilor. Am sunat la interfon, am aşteptat, n-a răspuns nimeni. Am stat niţel pe gânduri să mă gândesc ce-am făcut cu ele, dar nu-mi aminteam nimic special. Brusc, totuşi, mi-am amintit că nu eu am încuiat uşa … şi apoi, pas cu pas, mi-am amintit de cheile care mă aşteptau liniştite, în alt buzunar.

Stau acum şi mă gândesc ce înseamnă, de fapt, să fii bătrân şi să ai tabieturi? Mai exact, la ce vârstă devii bătrân din punctul acesta de vedere? Ştiu că obişnuinţa e a doua natură, dar … ori unele obiceiuri le am prea adânc integrate în mine, ori sunt un uituc fără pereche … sau am îmbătrânit deja?

Viitor soţ ghinionist :

şi-a întâlnit sfârşitul la petrecerea burlacilor !

Barna Mădălin din judeţul Baradag, în vârstă de 22 de ani, şi-a întâlnit moartea în persoana unei concitadine în vârstă de 29 de ani, iubita unuia dintre cei mai buni prieteni ai lui, în seara zilei de ieri, la petrecerea burlacilor organizată de prietenii lui pentru a deplânge pierderea unui valoros burlac.

A.E. se afla sub influenţa alcoolului în momentul în care a început să ştranguleze sărbătoritul, cu mâinile goale. B.M, surprins de acţiunea subită a lui A.E., el însuşi în stare de ebrietate, n-a fost în stare să facă nici cel mai mic gest pentru a se apăra, fiind sufocat în doar câteva secunde.

Motivul acestei crime înfiorătoare, după cum ne declară A.E., a fost eliberarea spirituală a decedatului. A fost o încercare reuşită de a-l scăpa de greşeala de a-şi petrece viaţa lângă o femeie care a încercat să îl lege de ea cu un copil. Făptaşa afirmă că nu are nici cea mai mică părere de rău şi spune că ar repeta acţiunea în orice moment, dacă ar fi necesar.

B.M. a fost un bărbat plin de viaţă, spiritual, un prieten adevărat, un elev strălucit, un om pentru care familia ar fi venit pe primul loc, chiar dacă a fost forţat de circumstanţe. A.E. este cercetată în stare de libertate.

Mă culc la 21 … sau la 3 … nu e prea important, organismul e cel care decide asta, iar creierul, uneori, poate doar să accepte cu un sec : “Da, să trăiţi !” … indiferent de ora la care cad ca lemnul între cearceafuri, urmează o dimineaţă cruntă.

Începe, uneori sec, printr-o trezire pre-alarmă. Motiv de nervi : 10-15 minute pe care le mai puteam dormi … :mad: Soluţia este evidentă, unanim acceptată şi pusă pe loc în aplicare. Adorm la loc. Brusc. Uneori nici nu mai aud alarma când, într-un final, se decide să mă anunţe că e trează.

Oricum, când aud sunetele melodioase, care-mi scot peri albi, ale alarmei, folosesc cu încredere “snooze” … de mai multe ori. Momentul în care renunţ la amânarea iminentei ridicări din pat e acela în care, prin aburii somnului, îmi dau seama că e îndeajuns de târziu ca să mai am timp doar pentru un spălat rapid pe ochi, sărit in pantaloni şi pantofi, urmate de fuga după autobuz… uneori, de bombănit în urma lui …

Ajung cu bine la lucru şi, de obicei, chiar treaz. Îmi fac lucrul, uneori îmi fac şi nervi. Mai crapă Vista, Delphi sau programul la care lucrez. Back to the drawing board. Pentru răzbunare, mai dau un restart şi ies pe balcon la o ţigară. Urmăresc cu privirea fuioarele de fum care, libere, se pierd în aer … sau dacă nu în aer, măcar în surogatul lui poluat. Da, nimic anormal.

Cu mintea în stand-by încep să-mi caut drumul înapoi spre casă. Curios e că-l găsesc, de fiecare dată. Ar fi mai interesant dacă măcar o dată pe lună m-aş rătăci …

Ajung acasă, îmi pregătesc ceva de mâncare şi, pentru a mă relaxa după lucru, dau drumul la calculator. Sau la amândouă.

Vine seara şi, cu o regularitate enervantă, şi grupul de tineri adolescenţi care stau în scara blocului, lângă geamul meu …
Rectific : nu stau. Vorbesc, strigă, râd. Încă e bine. Aflu, chiar şi fără să vreau, ultimele noutăţi sociale sau ce adidaşi de firmă şi-a luat vreunul. Merge. Rău e atunci când încep să se laude cu calităţile multimedia a telefoanelor luate din banii părinţilor şi dau drumul la manele, cât duce aparatul. Pentru a intra în ritm, dau şi eu drumul, cu diferenţa că eu pun muzică. Nu mă interesează în mod special la ce anume dau drumul, dar prefer Rammstein, Korn, Metallica … nu sunt rocker, într-adevăr … dar nici grupul aciuat în scară nu are rockeri în lista membrilor. Pleacă.

Îmi aduc aminte, din când în când, că mi-e foame (din nou) şi mai dau o tură prin frigider. Pot să dau şi un pion, că de obicei e gol. Citesc (dintr-)o carte, mai frecventez un forum, mai vorbesc pe messenger cu câţiva prieteni … e deja târziu, dar mai stau.

Trag de timp cât pot, nu-mi place să dorm. La un calcul aproximativ deja am dormit 8 ani neîntrerupt. M-am săturat. Prefer, în disperare de cauză, să vizionez un film care să mă ţină cu ochii lipiţi de display. Uneori funcţionează … de fapt, totdeauna … doar că uneori funcţionează ca somnifer. Iar somn :roll:

O seară cu cer mohorât, se chinuie să ploaie de dimineaţă, când s-a oprit ultima oară. Două femei în vârstă stau pe o bancă, una în aşteptarea autobuzului, cealaltă doar pentru a-i ţine isonul. Paharul de vorbă e aproape vizibil.

Pe o banca alăturată, un băiat la vreo 16-17 ani îşi aşteaptă prietena de cel puţin 15 minute deja … sau a întârziat ea deja minim 10 Este plictisit nevoie mare de pălăvrăgeala celor doua femei, nu poate (şi nici nu vrea) să-şi stăpânească un căscat cu care-mi ocupă aproape jumătate din câmpul vizual.

Sunt convins că ți s-a întâmplat, și nu o dată, să fii deranjat. Poate vroiai să te relaxezi și te-a sunat șeful, pentru o chestie urgentă, poate că încercai să înveți și te-a întrebat mama / iubita ce vrei să mănânci sau, și mai rău, dacă ai chef să ieși la o plimbare sau la cumpărături sau poate, pur și simplu, ai fost deranjat de cineva care vorbește prea mult, fără să te lase să-ți exprimi părerea.

De ce vorbesc despre asta? Doar pentru că acum jumătate de oră, stăteam liniștit și încercam să-mi umplu stomacul, ca orice om normal care nu funcționează pe energie solară sau eoliană. La fel ca orice alt om normal, am fost destul de deranjat de faptul că, brusc, mi-a sunat telefonul, în timp ce mă străduiam să-mi nimeresc gura cu furculița. Calm, fără nici un stres, continuând cu acțiunea începută, am întins mâna dreaptă după telefon. Am fost încă și mai deranjat de faptul că era un număr necunoscut Fără să-mi ascund deranjul, accept apelul și (aproape) mă răstesc în telefon : “Da ?” …

Asta a fost partea aparentă a povestirii mele.

Discutând cu ființa de sex feminin de la celălalt capăt al undei, aflu că am primit un colet și că ea, personal, este foarte nerăbdătoare să mă ajute să ajung in posesia lui. După încă vreo câteva replici și după stabilirea unei ore de livrare a coletului, ne-am salutat politicos și ne-am despărțit.

Coletul în cauză conține aparatul de fotografiat menționat într-un post anterior, motiv pentru care acum sunt într-o stare de beatitudine … abia aștept să-mi pun nemernicele mâini pe bunătatea de aparat :lol:

Ca o concluzie, nu lăsați orice aparență să vă strice buna dispoziție. Aparențele (pe lângă că înșeală) învelesc si ascund esența. Enjoy life at its maximum.

Am făcut, acum ceva timp, greşeala de a-mi cumpăra un aparat de fotografiat digital. Mai exact, prin 31 mai 2005, un HP Photosmart 620 a cărui singură vină a fost că mi-a făcut cu ochiul. Cu ocazia asta am observat că e mult mai uşor şi mai bine (pentru mine, cel puţin) să scot pozele când vreau de pe imensul card de memorie de 256 MB, decât să folosesc film, care pe lângă că avea relativ puţine poziţii, mă şi costa la developare. Bineînţeles, alt avantaj major a fost că indiferent cine vroia o poză din cele făcute de mine, îl serveam cu un mail (gratuit ).

A doua greşeală a fost că, după ce mă obişnuisem cât de cât cu fotografia şi deja era ceva banal, l-am cunoscut pe un anume Sergiu, care era mult mai pasionat decât mine şi m-a îndemnat să încerc sa fac poze mai bune, mai artistice … mai … mai … Aşa am ajuns să-mi dau seama că Photosmart-ul, pur şi simplu, nu mai e de ajuns.

Aşa am trecut la a treia greşeală, când mi-am cumpărat un aparat foto puţin mai bun, un Canon Powershot a430 … am mai învăţat câte ceva despre compoziţie, macro, panning şi alte DOF-uri, şi am ajuns, încet-încet, tot mai dependent de asta. Bonus, am trecut la un card de 512 MB, apoi încă unul de 1 GB.

Ca să pună capac (şi ca să termin o dată şi cu postul acesta interminabil ), azi mi-am comandat un Canon Powershot S5 IS de pe f64.ro … sper ca măcar pentru o vreme să mă mulţumească aparatul … că altfel … iar cumpăr altul

P.S. yupee păcat că trebuie să mai aştept mai vreo două zile după el … cred că vine per pedes …