Acum câţiva ani, când lucram în învăţământ, primeam salarul în mână, în data de 10 şi în data de 27. Dacă se întâmpla să se întârzie plata salariilor, vorbeam cu contabilele şi casiera, înjuram sistemul şi Trezoreria, stăteam la o ţigară şi-o cafea, făcând mişto de aiurelile care se tot întâmplă prin românica.
La un moment dat s-a decis (nu ştiu cine “s-a decis” ) să schimbăm plata salariului: să îl primim în data de 1. Bineînţeles, prima lună a fost mai ciudată, ţinând cont de lipsa de experienţa de a gestiona “purcoiul” de bani de la o lună la alta. Ne-am obişnuit şi cu asta.
Evident, dacă tot am făcut o schimbare, ne-am dat seama că nu ne place, aşa că, la mai puţin de o jumătate de an de la schimbarea datei salarului, ne-am apucat să facem rost de actele necesare pentru a primi salarul pe card. Nu ştiu cine, de ce, sau cum a ales Raiffeisen, cert e doar faptul că am avut onoarea să ne numărăm printre clienţii acestei bănci.
Am aflat relativ repede de sistemul de overdraft (un fel de credit în valoarea a trei salarii), un sistem care chiar mi-a fost de folos la un moment dat.
Anii au trecut, am plecat din învăţământ, dar am rămas cu contul la Raiffeisen. Mi-am achitat ultimele datorii legate de overdraft şi, în noiembrie 2008, decis şi cu bani în portofel, am mers la o sucursală de-a băncii, decis să-mi închei socotelile cu ei (la noul job folosim altă bancă şi nu avea rost să mai ţin contul de la Raiffeisen).
Am dat peste o doamnă în floarea vârstei, sociabilă şi de treabă, căreia i-am explicat ce vreau. A aprobat, mi-a spus că trebuie să plătesc atâta şi atâta, să semnez aici, aici şi aici … iar eu, ascultător, am făcut tot ce mi s-a spus. Înainte de plecare, pentru siguranţă, am întrebat dacă e totul ok şi dacă mi s-a închis contul şi am primit asigurări că totul s-a făcut după voia mea. Am plecat liniştit acasă, cu o grijă în minus pe suflet.
Curios a fost doar faptul că săptămâna trecută am primit un SMS în care EOS KSI (se pare că-s ceva firmă de recuperatori, cu acte în regulă) în care eram somat să-mi plătesc datoriile către Raiffeisen Bank, fiind ameninţat, în caz contrar, cu darea în judecată. Am stat şi m-am holbat la telefon, am clipit, am ieşit din mesaje şi am intrat înapoi, dar mesajul refuza să dispară.
În aceeaşi zi am mers la Raiffeisen, plecând puţin mai repede de la birou (bineînţeles că băncile nu lucrează decât în intervalul orar folosit de majoritatea locurilor de muncă, pentru a încurca cât mai puţin oamenii), să văd ce pitici au pe creier.
Se pare că, într-adevăr, eram dator la Raiffeisen cu 117 RON. Suma nu e atât de mare, dar nu am înţeles în virtutea cărui fapt am eu datorii la Raiffeisen. Casiera cu care am discutat de data aceasta a verificat în sistem, apăreau acolo şi ultimele plăţi care le-am făcut (de când intenţionasem să-mi scot Raiffeisen-ul din cap).
Pe lângă suma imensă care le-o datoram (imensă datorită faptului că nu mi-au mai prestat niciun serviciu), am fost foarte curios să aflu ce pisici mai vor de la mine. Cu ocazia asta am aflat că dragul meu cont nu fusese închis nici pentru un moment. Nu ştiu ce a închis doamna cu care vorbisem atunci, dar înclin să cred că a închis doar ochii.
Pe scurt, am încercat să-i explic noii casiere că vreau să termin cu Raiffeisen. Am specificat-o de mai multe ori, ca să mă asigur că i-a intrat în căpşorul ei blond. Mi-a servit o hârtie şi-un pix şi mi-a cerut cardul, moment în care m-a blocat. Am căutat în disperare în portofel, dar bineînţeles că nu l-am găsit. De ce drac aş mai ţine un card al unei bănci cu care, teoretic, nu mai am legături?
Mi-am plătit “datoria” şi-am plecat acasă, în speranţa că-mi voi găsi cardul minune. Nu l-am găsit, aşa că-l voi raporta pierdut.
Sper ca, de data asta, să-mi închidă amărâtul ăla de cont. Cred că-mi iau nişte martori cu mine, ca precauţie…
S-a luat apa caldă, din nou. De vreo săptămână. Partea frumoasă e că am aflat la faţa locului, când încercam să fac un duş. Administratoarea de bloc, întrebată de lucruşorul acesta, a zis că ştia. Nu o să ştie niciodată cât de aproape a fost s-o bat, mai ales când a continuat spunând că nici nu va fi apă caldă pentru încă vreo două săptămâni.
Mă gândeam că nu v-am tratat demult cu vreun joc, aşa că mi-am făcut mea culpa şi m-am apucat să caut un joc pentru oameni normali, care să fie atractiv şi pentru oamenii inteligenţi, dar să placă şi oamenilor cu IQ mai redus. Mi-am petrecut mult timp pentru a găsi un joc care să întrunească aceste necesităţi şi cred l-am găsit.
)
Bineînţeles că mi-am cumpărat şi eu unul. Avea o capacitate extraordinară de 256 de MB, era micuţ, albastru şi parţial transparent. Era jucăria perfectă. Gata cu stresul cauzat de dischete, gata cu CD-urile RW. Ca şi pe dischetă, puteam scrie şi sterge date cum aveam chef … ca şi pe CD, îmi permiteam să transfer multe.
Sunt (un pic) mai mult de 11 ani de când, pentru prima oară, am dat nas în nas cu Windows. Mă decisesem, după nişte asigurări ferme că voi fi ajutat dacă va fi nevoie, să încerc să intru la liceu într-o secţie de informatică, deşi nu văzusem un calculator în viaţa mea (n-am pus filmele la socoteală … dar acolo arată bine 
). 
Totuşi, noi ştim. Voi ştiţi. Oricum aş conjuga verbul ăsta la primele două persoane, nu ajung la niciun rezultat. Ei şi ele nu ştiu.
Am găsit, azi, întâmplător, un citat interesant, “Cititul nu dăunează sănătății“. L-am găsit, inițial, pe 
Astăzi s-au împlinit 400 de ani de când matematicianul, fizicianul si filosoful italian 
Surprinzător, aș spune, luând în considerare prin ce și câte am trecut ieri. Ieri, adică vineri, 14 august. Toată lumea știe de superstiții gen vineri 13, marți 13, pisică neagră care-ți taie calea, all that stuff. Well, alea nu mi se aplică, probabil și din cauză că nu cred în ele. Vineri 13 chiar mi-a purtat noroc de câteva ori (nu neapărat ca un talisman, dar mi-au întrecut așteptările… uneori, cu brio 
