Ca să n-o lungim prea mult … zilele trecute am primit nişte hardware nou la birou … monitor de 23″, 4 GB RAM, hard-disk intern Samsung Spinpoint F3 de 1 TB, un hard extern de-un terra jumate, chestii de-astea. Am făcut pe dracu’ ghem până am reuşit să-mi instalez hardul şi ramii (cu testarea lor prealabilă, evident), ţinând cont că avem un deadline … real soon. Evident că a trebuit să scot nişte câteva şuruburi şi fire de la locul lor plin de praf…

Azi, în sfârşit, am ajuns să am ramii şi HDD-ul la locul lor. Bucuros, nevoie mare, m-am dus la masă şi am început să fredonez Roxette (How do you do). Când am revenit la birou, am căutat-o repede pe iutub şi m-am apucat de lucru, fredonând în continuare aceeaşi melodie.

Pe la 3 jumate, când s-a mai liniştit treaba cu bug-fixingul și toate celea, mi-am dat seama că fredonam în gol, fiindcă nu pornisem videoclipul … … după ce l-am pornit am remarcat încă o chestie interesantă …

Cu toate chestiile hardware adiționale care au avut loc, uitasem să-mi conectez căștile înapoi în jackul din spatele calculatorului …

Morala: Bucurați-vă de muzică când aveți ce asculta … dar și în rest !

Totuşi, chiar înainte de a pleca în concediu, am fost, din nou, lovit de nişte românisme.

Avem trenuri cu uşi automate, care au buton pentru deschidere (luminat verde când uşa poate fi deschisă) şi se închid automat (cu un zgomot care-ţi găureşte creierii).

Avem trenuri noi şi frumoase, cu geamuri crăpate. Nimeni nu pare să observe. Nimănui nu pare să-i pese. Am circulat două luni în acelaşi vagon de tren cu geam crăpat chiar lângă uşă. Chiar înainte de sărbători, au schimbat vagonul. Geamul probabil că s-a bucurat de sărbători în compania aceluiaşi vagon cu care era deja amic.

Avem trenuri noi şi dotate, cu prize pentru omul de rând care vrea să-şi încarce telefonul, laptopul sau să asculte o manea la casetofonul căruia i s-au terminat bateriile. Păcat că mecanicii nu ştiu încă să le dea drumul (nu toţi, e drept), controlorii nu-s interesaţi când îi rogi să vorbească cu mecanicul despre prize şi, destul de des, prizele sunt în concediu de boală. E bine să ai laptop, dar e şi mai bine să îl ţii la încărcat până în ultimul moment, înainte de a pleca spre gară.

Avem trenuri noi şi calde. Şi reci. Şi nu ştii la ce să te aştepţi niciodată, fiindcă nivelul termic al vagonului e în mâna sorţii, în fiecare zi. Mai bine să fi pregătit, din timp, pentru frig, căldură, ceaţă, vânt sau orice fel de precipitaţii.

Avem trenuri noi şi frumoase care au înlocuit rapide, accelerate şi chiar personale. Curios e că, din când în când, când eşti obişnuit cu relativul confort din noile trenuri, mergi cu un accelerat soios, în acelaşi vagon în care ai mers acum 20 de ani şi încă mai găseşti mucii care i-ai şters de banchetă, neatinşi, în acelaşi loc.

Nu e nimeni interesat de cum funcţionează trenurile şi cât de confortabil e călătorul în ele. Totuşi, din când în când apar nişte oameni mai drăguţi, care vor să vadă dacă nu cumva ţi-ai pierdut biletul de la ultima verificare a controlorului, să aibă motiv să-ţi fută o amendă. Tipii se recomandă a fi cei de la supracontrol.

Să mă supracac pe sistemul românesc actual.

Alaltăieri, prin 30 decembrie 2009, seara târziu, primesc un mail de la eMAG, anunţând o promoţie şi reduceri incredibile. Wow, un Revelion ca-n basme. Deja mă socoteam cum să-mi cumpăr hard extern … şi monitor LCD … şi switch … şi telefon … şi o ramă foto. Draci, vroiam de toate, la aşa reduceri îmi permit chiar şi in perioadă de criză, sunt bazat, frate …

Pentru cei care nu ştiu, bannerul oficial al promoţiei arăta ca în imaginea alăturată şi arată timpul rămas până la următoarea parte din promoţie. De la ora 00:00 erau la ofertă ceva TV-uri LCD şi alte multifuncţionale, de la 01:00 începeau hardurile externe şi monitoarele LCD, de la 02:00 alte laptopuri, and so on.

Foarte încântat şi curios, am intrat pe eMAG imediat după primul pahar de şampanie. Impropriu spus … “am încercat să intru” e o afirmaţie mai aproape de adevăr. E clar, mi-am zis. Tot românu’-i ca mine: dacă-i ofertă, venim cu drag. Totuşi, dacă am ajuns să încerc să mă loghez pe la 00:25 şi să reuşesc să fac acest lucru la 00:48, cred că problema e şi în altă parte. Acum, deşi e trecut de ora 3, site-ul eMAG merge la fel de prost. Deci, serverele eMAG nu au fost pregătite, nici pe departe, să suporte atâţia utilizatori. S-a marcat.

Altă chestie care mi-a sărit în ochi e că prima oară când am văzut site-ul eMAG după miezul nopţii, pe la 00:08, ceva item din promoţie spunea că stocul e epuizat în proporţie de 90%. Damn, site-ul merge ca porcu’, stocurile eMAG sunt mari (că doar suntem firmă care se respectă), dar oamenii cumpără like there’s no tomorrow. Sau … cât de mari sunt totuşi stocurile, că n-am văzut decât procentaje ?

Într-un final, pe la 01:03, prind şi eu pagina cu un item din promoţie, un hard extern LG de 500GB, la ~240 RON. Stocul nu era epuizat nici măcar în proporţie de 10%. Yey, îl cumpăr. Dau click, moare pagina. Refresh, ajungem în coşul de cumpărături. Surprinzător, hardul apare cu preţul întreg. Îmi zic că trebuie să fie o greşeală şi că discountul va apărea pe factură. Confirm comanda, dau adresa de livrare şi telefon, etc. Finalizează. Moare pagina. Refresh. Continue. În sfârşit, mi-am comandat ceva la promoţie.

Prins de un gând rău, dau să văd comenzile mele. Surprize, surprize. Un mesaj cât China îmi confirma că am văzut bine. Preţul este cel întreg, nu cel promoţional. Wow. Anulează. Încă 5 minute pierdute cu refresh-uri. Când dracu’ s-a epuizat stocul ăla, frate ?

Şi chiar, ultima oară când am verificat, “harduri externe”, “monitoare LCD”, “rame foto”, “multifuncţionale”, “laptopuri” sunt toate la plural. Când mama dracu’ a ajuns promoţiile ăştia la singural, mânca-ţi-aş ? Adică, toate erau la plural, dar în promoţie au ajuns doar un singur model din fiecare. WTF ?

Ca o concluzie, felicitări eMAG. Ai dat-o-n bară şi ai dat-o bine. Ţine-o tot aşa, că pe mine oricum nu mă mai prinzi de fraier.

P.S. uitaţi comanda mea anulată şi 3 pagini de comentarii de la produsele promoţionale (se pare că şi alţii au fost mulţumiţi de promoţiile eMAG).

Comanda, comentarii1, comentarii2, comentarii3

În 10 decembrie se vor împlini 113 ani de când a murit (1896), instituind premiile Nobel în testamentul său.

Ce este interesant este faptul că cele două evenimente par a fi legate. Acţiune şi reacţiune. Cauză şi efect. Probabil că şi reacţiile unor contemporani şi-au jucat rolul (mai ales după ce un ziar francez titra “Dr. Alfred Nobel, care a devenit bogat găsind căi de a omorî oamenii mai repede ca niciodată, a murit ieri.” – asta în 1888, cu 8 ani înainte de moartea lui).

Omul a încercat să-şi spele oarecum păcatele. A încercat să lase ceva bun în urmă.

Totuşi, câţi din secolul XX au făcut ceva pentru a se curăţa în ochii umanităţii, pentru păcate mai mari decât dinamita lui Nobel ?

Pur si simplu, curiozitate …

Evident, este doar o superstiție. La fel de evident este și faptul că multă lume încă este terifiată de superstiții.

N-ar fi cazul să evoluăm din stadiul de babuin alfabetizat și să învățăm să gândim ? Înțeleg că anul curent a fost cam umplut de vineri 13, dar asta nu înseamnă că este un an “nefast” (cum mai găsești prin horoscoape) sau că o să-ți cadă ceva în cap (ți-a căzut ? îmi pare rău pentru tine).

Că veni vorba, până în 2015 nu vom mai avea ani cu 3 zile de vineri 13 (așa zice Wikipedia, cel puțin) … așa că acum următoarea problemă majoră care o avem este în 2012. Să sperăm că nu murim chiar toți în 2012, pentru a ne putea bucura de cele 3 vineri 13 din 2015

Mă distrez copios când aud că X a furat tema de WordPress a lui Y, care Y nu pierde timpul şi-l ia la bani mărunţi pe X, în timp ce blogosfera râcâie în ţărână în jurul celor doi cocoşi. Totul se termină câteva zile sau luni mai târziu, dar lasă în urmă trafic în plus, recunoaştere prin blogosferă, etc. La urma urmei, reclama negativă e tot reclamă.

Mă distrează când un blogger mic şi anonim se apucă să calce pe drumul succesului, postând în acelaşi stil ca şi zeul lui în ale blogoritului, fie acest zeu zoso, fie visurât, fie arhi, etc (mă taxează la cuvânt, deci rămânem doar cu ăştia). Problema apare doar atunci când, pentru a-şi asigura acelaşi stil cu zeul lui, bloggeraşul nostru postează un articol întreg copiat de la zeu. Fără niciun fel de anunţ legat de asta, fără link spre articolul original. E postul lui acum. Cui nu-i place, n-are decât să se agite precum Cola la litru, că măcar mai face nişte trafic omul. Vezi mai sus.

Alţi oameni inteligenţi se gândesc că ar fi bine să-şi demonstreze originalitatea înjurând un alt blogger. De preferinţă, unul mare. Dacă se poate, cel mai mare (deşi aici e arbitrar … te uiţi azi in topuri, e zoso … te uiţi mâine, e cabral sau arhi … fir-ar, nici nu mai ştii pe cine să înjuri). Vă rog să remarcaţi aici dilema omului inteligent. Pe cine să înjure ? De ce ? De care post să se lege, de care opinie ? Sau să se lege de calitatea comentariilor care le primeşte omul ? Cel mai bine, înjură-l pentru că există … în felul ăsta eşti convins că ai dreptate.

Toate bune şi frumoase până aici, dar acestea sunt doar nişte lucruri legate de micii bloggeri, care visează trafic, dar mai ales bani din reclame (că veni vorba, niciodată nu am înţeles de ce nu câştig mai mult din Google Adsense … adică, am conţinut, am calitate – şi modestie, am vizitatori aproape cât google.ro … de ce naiba nu fac bani ?).

Partea frumoasă e că am găsit o temă omniprezentă la (aproape toţi) bloggerii recunoscuţi. Este bâta aplicată peste spate cretinilor. Ce vă rog este doar să ţineţi cont că prin “cretini” se pot subînţelege sinonimele literare ale acestui cuvânt, dar şi “ţărani”, “muişti” şi alte celea…

Partea mirobolantă apare atunci când un blogger se plânge de idioţii şi retardaţii care-i postează pe blog şi (atenţie!) le sugerează să înveţe limba română … având greşeli în “plângere”.

Nu am de gând să dau nume sau adrese, pun doar o imagine şi-am terminat. Ce vreau să se înţeleagă este faptul că, deşi postez o singură imagine cu un asemenea caz, am văzut pe multe bloguri (pur şi simplu mi-e lene să caut din nou). Citiţi cu atenţie …

So … meştere, ai învăţat să scrii corect la fără frecvenţă ? Cum stau virgulele acolo ? Le-ai lipit cu super glue ? De remarcat că, pe lângă problema expusă mai sus, bloggerul care şi-a câştigat locul (pentru imagine) este şi român adevărat (se plânge de invidioşi, fără a uita să se laude cu veniturile sale).

Vive the Românica.

P.S. ca menţiune, problemele acestea cu virgulele sunt probleme minore faţă de ce am văzut prin alte părţi. Vă rog să nu vă legaţi de asta. Mai bine căutaţi şi lămuriţi-vă.

P.S. copiii sunt extraordinari. Merită vizionat.

Have fun

Oh, The Temptation from Steve V on Vimeo.

Ideea principală este următoarea: un om bătrân şi bolnav îşi vinde cărţi din bibliotecă pentru a-şi cumpăra medicamente.

Care doriţi şi puteţi să ajutaţi sau care aveţi nevoie de cărţi vândute mult sub preţul lor, intraţi aici. Nu o să vă întrebe nimeni dacă aţi făcut-o din bunătatea sufletului vostru sau doar pentru a vă include biblioteca în turul apartamentului dvs. data viitoare când primiţi vizite. Eu, în schimb, vă voi mulţumi pentru că aţi încercat să ajutaţi un nevoiaş.

Mulţumesc.

Totuşi, până la urmă a făcut rost de bani şi, la 6 zile după ce mi-a fost livrat laptopul, şi-a primit şi ea cutiuţa rabatabilă de mai puţin de 3 kg, dar cu performanţe mult superioare incubatorului mai sus menţionat.

Bineînţeles că a fost cel puţin la fel de entuziasmată ca şi mine de noua jucărie, dar eu am fost plăcut surprins de faptul că-şi cumpărase exact acelaşi model de laptop ca şi al meu, cu aceleaşi caracteristici tehnice. Bine, mint, hardul este de la altă firmă, dar de aceeaşi capacitate. Detalii …

Mi-am făcut o imagine a CD-ul de Windows XP SP3 de pe care mi-am instalat eu laptopul (da, Windows cu crack, so sue me ), i-am scris şi ei un CD cu această imagine, am servit-o cu driverele care le dădusem jos şi … cam atât. I-aş fi instalat eu laptopul, dar eu fiind cu jobul în Oradea… s-a autoservit … de voie, de nevoie, de nerăbdare …

M-a amuzat că a butonat niţel prin Ubuntu înainte de a începe să-şi instaleze XP-ul. Şi-a găsit şi Mahjong pe acolo … … copiii ăştia …

Într-un final a trecut la treabă. Nu mai instalase Windows vreodată, aşa că m-a întrebat cu ce începe. I-am zis că e simplu: bagi CD-ul de Windows şi te apuci de treabă. Mă anunţă, după vreo 3, 4 minute, că i-a apărut ceva autorun care-i zice că nu găseşte nu ştiu ce… Nu pot să neg, m-a lăsat mască. Ce ?!? Cum ? Ai dat restart după ce ai băgat CD-ul ? Nu ? Eşti tot în Ubuntu ? Ah, bine atunci … joacă în continuare Mahjong şi mă anunţi când eşti gata să instalezi Windows

S-a încruntat, s-a descruntat, a dat restart. Mă anunţă că nu i-am scris bine CD-ul de Windows. Da, bine. Stai, ce ?? Cum ai ajuns la concluzia asta ? Păi, l-am băgat înăuntru, am dat restart şi mi-a pornit din nou Ubuntu. Şi zici că nu e scris bine CD-ul … Auzi, du-te-n BIOS şi setează pe acolo ordinea de bootare a device-urilor, pune CD/DVD primul … şi scoate cele care nu-s necesare (USB, LAN). Bun, acum ar trebui să meargă. Oau, merge Great success

Ne stresăm niţel cu partiţiile, trecem mai departe cu bine. Liniştit că totul e ok, mă întorc la treaba mea.

Douăzeci de minute mai târziu îmi scrie că iar a ajuns la ecranul cu partiţiile, ce să facă acum? M-am încruntat un pic, dar mi-am zis că “neah, n-are cum”. I-am zis şi ei. S-a ofuscat. Într-un final am ajuns la concluzia că într-adevăr e la acelaşi ecran Cum pisicii ei de treabă ? Auzi, don’şoară, ai scos cumva HDD-ul din lista device-urilor care pot boota sistemul ? Cum, de unde să scot ? Habar n-am unde-i aia, n-am făcut în viaţa mea. Fir-ar, eu ţi-am spus să faci asta acum aproximativ jumătate de oră. Nu, că nu ţine minte. Bineee … ştergem din nou partiţiile, le refacem, dă Setup-ul restart, moment în care o reped să intre din nou în BIOS. Ce surpriză … HDD-ul nu mai era în lista de bootare … la prima boacănă părea amuzantă treabă, dar deja se împuţea treaba

În disperare de cauză continuăm cu instalarea, dar bootăm de pe hard-disk de data asta Cool, se instalează. Naşpa, 800×600 … las’, fată, instalezi driverul “şi totul va fi biiine”.

Am trecut surprinzător de repede prin instalarea de drivere. Yeey, system is now functional (Goliath online, pentru cunoscători ). Îşi mai instalează ce programe îi mai trebuie, mai instalează şi ce programe îi spun eu, merge bine. Joacă tontoroiul. Ea, nu laptopul. Laptopul se fereşte, cât poate şi el, săracul.

Îi sugerez să-şi seteze laptopul să hiberneze atunci când apasă pe butonul de power. Îi explic ce-i asta, mai detaliat, şi aprobă. O trimit la plimbare prin Power Options, îi zic să bifeze “Enable hibernation” din fişa Hibernate, să revină la fişa Advanced şi să selecteze “Hibernate” ca acţiune pentru power button şi … Cum nu-i acolo ?? Auzi, ai dat Apply după ce ai selectat “Enable hibernation” ? Nu, n-ai spus. Bine … spun acum. Nah, acum există opţiunea … grijă la Apply deci …

Trece o zi, trec două. S-a apucat de tehnoredactare. Fu*** şi facă-i … ce se întâmplă ?? Păi mă încurcă chestia asta pătrăţoasă, atunci când scriu mai bine … dă să plângă, dar îi este milă de laptop. Îl inundăm data viitoare. Totuşi, ce chestie? Asta care mişcă mouse-ul. Aaaaah … chestia aia de sub tastatura … chestia de touchpad

Damn, chiar are dreptate, dacă stau bine să mă gândesc. Trebuie să fac ceva cu chestia aia, şi pe mine mă încurcă din când în când (când scriu pe blog doar … în rest nu scriu foarte mult în ritm susţinut). Google help … adică Google sărci.

Dell rules ! Au driver de touchpad şi nu e ascuns pe cine ştie ce pagină obscură. E pe aceeaşi pagină obscură ca şi restul driverelor. Download, install. Restart ? Restart ! Revine, îmi apare o iconiţă nouă jos. Dau dublu click pe ea din reflex. Apare un fel de panou de administrare a chestiei ăleia, cu aproximativ 400% din opţiunile care mi le imaginam că o să le aibă. Nicio problemă, măcar mă simt în control

Trec prin opţiuni, citind textul din căsuţe la foc automat, bifând/debifând căsuţele foc cu foc. Hmm, asta trebuie, asta trebuie, asta e bine aşa cum e … ah, “Swap left and right buttons on external USB mouse”, afară … scroll pad … bla bla bla. Îl închid, moment în care memoria mea de scurtă durată se goleşte. Nu mai ştiu ce opţiuni are touchpad-ul, dar sunt convins că le-am setat bine Bine, hai să fac un test. Bag mouse-ul, touchpad-ul se culcă. Scot mouse-ul, ce zi frumoasă pentru touchpad. Foarte bine.

Fereastra de mess, fereastra de Windows Explorer. Drag & drop … l-a luat. Îl instalez ? Nuu, ţi l-am trimis de ornament. Se şucăreşte. Dă restart, după ce aprob mişcarea. Revine.

Îi spun că, din punctul meu de vedere, cea mai importantă opţiune e “Disable Touchpad when external USB mouse is present”. Mă crede. Cu panoul de administrare în faţa mea, îi spun să dea “Apply” (din motivele expuse mai sus) şi îi spun să treacă la a doua fişă şi să … NU-MI MERGE

Poftim ? Ce anume ? Despre ce-i vorba ? Nu pot da click să redeschid astea două fişe. De ce le-ai închis ? (da, mi-am dat seama imediat că nu conta …. Ce se întâmplă ? S-a blocat laptopul ? A dispărut imaginea ? N-ai curent ? S-a ars ? What ?
Nu, niciuna din astea. Nu-i merge clickul. Şi stă să plângă. Clicu’ … frast ! Fata stă să plângă ! Încerc s-o calmez, dar nu mai răspunde la comenzi. Ctrl+Alt+Del ? Nimic. Reboot ? Buton localizat prea departe. Fir-ar.

Mă sună. Chiar se pregătea să plângă. Încerc s-o calmez … cum ??? Ai încercat vreodată să calmezi o fată înspăimântată că nu-i mai merge mouse-ul ? Înţeleg să fie înspăimântată de un şoarec, dar acolo e simplu … prinzi şi castrezi şoarecul, îl dai la pisic, şi totul e roz din nou. Ce drac poţi face când nu-i funcţionează mouse-ul ? Îi spui : “lasă, va fi bine, o să vezi” ? Oare te crede ? Nu, nu te crede. Pe-ncercate.

Într-un final, relativ calmă, îmi expune problema, pe detalii. Apasă click şi îi apare “What’s this?”. S-o fi gândit că nu-i mai recunoaşte Windows-ul mouse-ul şi, când dă click cu el, Windows-ul e politicos şi o întreabă ce-i asta. Cu ce-ai dat click, fată ? Cu patentul sau cu degetul ? Hmm … ai încercat să dai click dreapta ? Nuu, click stânga nu-mi merge, acolo e problema. Da, măi, am înţeles, dar ai încercat click dreapta ? L-a luat pe “nu” în braţe şi-l ţine bine. Mă exasperează. Reuşesc s-o conving să apese butonul din dreapta şi … magie !! Funcţionează.

Ne (se?) chinuim să intrăm înapoi în setările touchpad-ului, intrăm pe a doua fişă, debifăm “Swap left and right buttons on external USB mouse”, Apply (toate astea cu butonul drept, minune) şi … vuuummm. Linişte şi pace, click funcţional, touchpad dezactivat …

Totul revine la normal. Sau mai urmează ceva ? Sper că nimic de genul ăsta …

Acum pot scrie un articol despre cum ajungi în extaz în doar două secunde şi cinci paşi simpli, expuşi mai jos:

Mi-am găsit cardul. Hai înapoi la bancă (învoieşte-te din nou de la lucru să poţi ajunge cât timp banca e încă deschisă). Plin de emoţii că scap de şacalii ăştia mercantili şi plin de transpiraţie că am făcut raliuri cu bicicleta, ajung la bancă şi fug repede înăuntru.

Casiera cu care am vorbit data trecută era lipsă, dar m-a recunoscut colega ei şi m-a trecut peste rând. Îi dau buletinul, scot (mândru de mine) cardul şi aştept să termine holbatul la buletin şi monitor.

Brusc, mă anunţă, relativ senină, că nu-mi poate închide contul, fiindcă am o poprire pe cont. Poftim ?!? Ce-i aia ?? Păi să vedeţi că Primăria Arad v-a pus poprire pe cont în valoare de 67 de RON şi nu puteţi închide contul până când nu achitaţi. Nu, nu, nu se poate să plătiţi aici, trebuie să mergeţi în Arad, la Finanţe sau cine ştie unde … şi trebuie să aduceţi o hârtie de la ei că nu mai aveţi poprire. Îmi pare rău, probabil că nu a fost atentă colega mea când s-a uitat săptămâna trecută.

Păi … colega la ce dracu’ visa ? Nu e pusă să fie atentă ? Dacă face o greşeală care dăunează băncii, presupun că i se trage din salar … dacă-mi greşeşte mie, un om de rând, cui îi pasă …

Uite aşa am pierdut încă o săptămână, plimbat pe la bănci şi cu prospecte interesante de plimbare prin Arad.

Comentarii ? Nu mai am. Am nervi.

De fapt, nu. Nu mai am nici măcar nervi. Am draci

La un moment dat s-a decis (nu ştiu cine “s-a decis” ) să schimbăm plata salariului: să îl primim în data de 1. Bineînţeles, prima lună a fost mai ciudată, ţinând cont de lipsa de experienţa de a gestiona “purcoiul” de bani de la o lună la alta. Ne-am obişnuit şi cu asta.

Evident, dacă tot am făcut o schimbare, ne-am dat seama că nu ne place, aşa că, la mai puţin de o jumătate de an de la schimbarea datei salarului, ne-am apucat să facem rost de actele necesare pentru a primi salarul pe card. Nu ştiu cine, de ce, sau cum a ales Raiffeisen, cert e doar faptul că am avut onoarea să ne numărăm printre clienţii acestei bănci.

Am aflat relativ repede de sistemul de overdraft (un fel de credit în valoarea a trei salarii), un sistem care chiar mi-a fost de folos la un moment dat.

Anii au trecut, am plecat din învăţământ, dar am rămas cu contul la Raiffeisen. Mi-am achitat ultimele datorii legate de overdraft şi, în noiembrie 2008, decis şi cu bani în portofel, am mers la o sucursală de-a băncii, decis să-mi închei socotelile cu ei (la noul job folosim altă bancă şi nu avea rost să mai ţin contul de la Raiffeisen).

Am dat peste o doamnă în floarea vârstei, sociabilă şi de treabă, căreia i-am explicat ce vreau. A aprobat, mi-a spus că trebuie să plătesc atâta şi atâta, să semnez aici, aici şi aici … iar eu, ascultător, am făcut tot ce mi s-a spus. Înainte de plecare, pentru siguranţă, am întrebat dacă e totul ok şi dacă mi s-a închis contul şi am primit asigurări că totul s-a făcut după voia mea. Am plecat liniştit acasă, cu o grijă în minus pe suflet.

Curios a fost doar faptul că săptămâna trecută am primit un SMS în care EOS KSI (se pare că-s ceva firmă de recuperatori, cu acte în regulă) în care eram somat să-mi plătesc datoriile către Raiffeisen Bank, fiind ameninţat, în caz contrar, cu darea în judecată. Am stat şi m-am holbat la telefon, am clipit, am ieşit din mesaje şi am intrat înapoi, dar mesajul refuza să dispară.

În aceeaşi zi am mers la Raiffeisen, plecând puţin mai repede de la birou (bineînţeles că băncile nu lucrează decât în intervalul orar folosit de majoritatea locurilor de muncă, pentru a încurca cât mai puţin oamenii), să văd ce pitici au pe creier.

Se pare că, într-adevăr, eram dator la Raiffeisen cu 117 RON. Suma nu e atât de mare, dar nu am înţeles în virtutea cărui fapt am eu datorii la Raiffeisen. Casiera cu care am discutat de data aceasta a verificat în sistem, apăreau acolo şi ultimele plăţi care le-am făcut (de când intenţionasem să-mi scot Raiffeisen-ul din cap).

Pe lângă suma imensă care le-o datoram (imensă datorită faptului că nu mi-au mai prestat niciun serviciu), am fost foarte curios să aflu ce pisici mai vor de la mine. Cu ocazia asta am aflat că dragul meu cont nu fusese închis nici pentru un moment. Nu ştiu ce a închis doamna cu care vorbisem atunci, dar înclin să cred că a închis doar ochii.

Pe scurt, am încercat să-i explic noii casiere că vreau să termin cu Raiffeisen. Am specificat-o de mai multe ori, ca să mă asigur că i-a intrat în căpşorul ei blond. Mi-a servit o hârtie şi-un pix şi mi-a cerut cardul, moment în care m-a blocat. Am căutat în disperare în portofel, dar bineînţeles că nu l-am găsit. De ce drac aş mai ţine un card al unei bănci cu care, teoretic, nu mai am legături?

Mi-am plătit “datoria” şi-am plecat acasă, în speranţa că-mi voi găsi cardul minune. Nu l-am găsit, aşa că-l voi raporta pierdut.

Sper ca, de data asta, să-mi închidă amărâtul ăla de cont. Cred că-mi iau nişte martori cu mine, ca precauţie…

Se pare că se repară nu ştiu ce ţevi. Păi, s-a întâmplat ceva accident la ţevărie ? Ah, nu, dar trebuie schimbate nişte ţevi … Toamna ?!?

Pe cine să dau vina ? Bineînţeles, fiind un românaş mic şi prost, eu sunt vinovatul. De ce dracu’ n-am făcut baie când am avut apă caldă ?

Dacă ţie nu-ţi place jocul acesta, atunci nu ştiu cum te-aş putea cataloga. Ai putea să-mi laşi o idee într-un comentariu, dacă ai vreuna (dar mă îndoiesc )

Acestea fiind spuse, distracţie plăcută

Bineînţeles că mi-am cumpărat şi eu unul. Avea o capacitate extraordinară de 256 de MB, era micuţ, albastru şi parţial transparent. Era jucăria perfectă. Gata cu stresul cauzat de dischete, gata cu CD-urile RW. Ca şi pe dischetă, puteam scrie şi sterge date cum aveam chef … ca şi pe CD, îmi permiteam să transfer multe.

Ce-i drept, mi-a făcut o gaură destul de mare în buzunar. Ditamai stickul de 256 MB m-a costat, pe atunci, aproape un sfert de salar. La acelaşi preţ aş putea cumpăra acum un stick de 16 GB sau chiar 32 de GB. Nu văd motivul pentru care aş face asta, ţinând cont de vitezele destul de reduse de transfer.

Recent, mi-am regăsit stickul. Era întreg, era funcţional, era albastru spălăcit şi încă transparent. Bonus, aveam şi date pe el. Fişiere din alte vremuri. Amintiri. O adevărată comoară.

L-am introdus într-un port USB din faţa carcasei calculatorului şi m-am apucat să verific tot ce aveam pe el. După vreo jumătate de oră, amuzat, nostalgic, chiar bucuros, am plecat la o ţigară pe balcon. Când am revenit, prins într-o discuţie cu un coleg de servici, am călcat direct pe stick. N-am fost deloc încântat.

M-am uitat la resturile de sub talpă şi am fost destul de surprins să văd că e aproape intact. Se îndoise puţin, îşi dăduse jos hainele de plastic albastru transparent şi puteam vedea plăcuţa de control, care era, şi ea, un pic îndoită şi părea ruptă. Am încercat să introduc resturile stick-ului în USB, dar Windows a zis că nu-i găseşte driver. Fir-ar! Mi-a trecut prin cap că nu driver îi trebuie, ci un alt stick.

Am încercat să îndrept plăcuţa de control, dar cât mai fin posibil, şi am încercat din nou. Spre surpriza mea, de data asta a mers. Am copiat toate datele de pe el, iar acum … e piesă de blog, aşa cum puteţi admira mai jos

[View with PicLens]

Înainte de examenele de admitere din vara anului 1998 am fost cu mama mea la serviciul ei unde, la birouri, erau nişte calculatoare, iar fiica şefei butona deseori pe acolo. Evident, pentru a vedea cum arată un calculator. Bineînţeles că, inteligent cum mă ştiam, îmi imaginam ca în două săptămâni o să învăţ tot ce se poate despre calculatoare (nu mă mai prea uit la filme după deziluzia de atunci ). Ştefania, fata cu pricina, cu un an mai mare ca mine (deja la liceu, tot la secţie de informatică) nu prea avea stofă de profesor, aşa că a apăsat butonul de Power, au început să se deruleze nişte linii cu scris alb pe ecran, iar eu mă uitam ca la pagubă. Când liniile au obosit să tot fugă, Ştefania a scris trei litere, w, i, n şi a apăsat Enter (Enter … adică o tastă mare aflată la dreapta centrului tastaturii).

Windows. Versiune: 3.11. Totul a devenit luminos, in majoritate alb. Ferestre. Cursor de mouse. Ferestre. Apoi desene micuţe, colorate, în fiecare ocean de alb. Am văzut imediat că a intrat într-un ocean pln de jocuri şi a tot înotat până a găsit Solitaire. A fost interesant, dar … I mean, nu plec de la cărţile de joc de acasă ca să joc cărţi pe un calculator.

A trecut mult timp de atunci (din punctul meu de vedere), dar am rămas pe Windows. Altfel spus, plouă cu ferestre în continuare. Ce-i drept, de ani buni plouă cu ferestre şi în Linux…

Până nu demult, uitasem cât m-au fascinat pe mine ferestrele de Windows în liceu (mai ales după olimpiada de informatică dintr-a 9-a … mi s-a spus să-mi copiez fişierele sursă pe o dischetă, din Windows … foarte spăşit, a trebuit să-i explic lu’ tanti profesoara că habar n-am cum). Atât de mult că, în clasa a 11-a, am făcut un program, în Delphi, care să-mi listeze ferestrele de prin sistem, inclusiv cele ascunse … şi, mai ales, să îmi permită să mă joc cu ele Să le pun always on top, să le ascund, să le mut … vremuri frumoase

Admiţând că aţi avut răbdare până acum, în cele ce urmează o să vă prezint respectivul progrămel, explicând câteva bucăţi de cod şi, ca şi până acum, să-l ofer ca open-source.

Prima funcţie care mi-a fost necesară a fost EnumWindows, o funcţie API care oferă lista completă a ferestrelor din sistem, având nevoie de doi parametri: o funcţie callback şi o valoare definită de programator pentru a fi pasată acestei funcţii callback. Să fiu sincer, la început n-am înţeles ce pisici e cu funcţia asta callback şi de ce, în acest caz, are nevoie de un parametru pentru un handle al unei ferestre şi parametrul definit de mine. I mean, într-un sistem sunt sute de ferestre … cum o să mi le dea pe toate într-un singur handle ?

Am trecut repede peste acest aspect, afişând acel “unic” handle (cum mă aşteptam eu) într-un ShowMessage. Mai trebuie să spun că dupa al 20-lea ShowMessage am intrat in Delphi şi am dat Ctrl + F2 (program reset) ? Funcţia callback este apelată pentru fiecare fereastră principală găsită de EnumWindows, oferindu-mi handle-ul ei.

Buuun … am rezolvat lista de ferestre. Am o listă de handle-uri către ferestre care, sincer, arată zdrobitor. În sensul de ciocan. Eu vroiam ceva flashy, ceva care să ia ochiul, ceva care să arate, oricui s-ar uita, că programul e super-mega-ultra-bla-bla. Hmm … titlul ferestrei (de obicei, caption bar-ul) ar da bine …

Am trecut la aflarea numelui ferestrei, nume oferit generos de GetWindowText, dacă oferi handle-ul ferestrei şi un locşor unde să toarne caracterele.

Da, deja arată mai bine. Totuşi, sunt o gramadă de nume ciudate pe aici. CiceroUIWndFrame, curtain, AXWIN Frame Window, DDE Server Window, SysFader … WTF ? Microsoft sucks! Totuşi, ce naiba e cu ferestrele astea? Trebuie să le vedem

ShowWindow to the rescue. O funcţie foarte atractivă şi glumeaţă. Dai un handle şi îi specifici SW_SHOW and voila … fereastra a ieşit din ceaţa invizibilităţii. Specifici SW_HIDE şi … uite popa, nu e popa. Mai ştie şi alte treburi, dar dacă vă interesează, n-aveţi decât să RTFM pe linkul dat mai sus.

Acesta a fost un moment adevărat de răscruce. Mi-am dat seama că, având în vedere perechile Get / Set de funcţii, trebuie să existe SetWindowText. Lucky bet. Am implementat rapid funcţionalitatea şi am fost foarte mândru de mine când fereastra de Windows Explorer se prezenta drept “Bond. James Bond”. Glumesc, bineînţeles. Se numea “Pop. Victor Pop”.

Indiferent de nume, funcţia SetWindowPos are în grijă şi setarea Z-order-ului, plus setarea ferestrelor top-level, pe lângă faptul evident că poate muta / redimensiona o fereastra. A fost o plăcere să lucrez cu această funcţie pentru a seta o fereastra, aleasă de mine, să fie Always On Top sau Always … sau nu.

Restul codului ar trebui să fie destul de explicit, dar dacă aveţi nelămuriri, let me know. O să încerc să fac pe bunul samaritean, o dată în viaţă

Download:

Sursa : [download id="2"]
Executabil : [download id="1"]
Screenshot

Totuşi, noi ştim. Voi ştiţi. Oricum aş conjuga verbul ăsta la primele două persoane, nu ajung la niciun rezultat. Ei şi ele nu ştiu.

Mă întreb, întrebare retorică (şi idioată) : de ce s-a chinuit Andreea Marin (???) să scrie un post care va părea cu siguranţă interminabil unei persoane care este descrisă în respectivul articol (ca tipologie) ?

Poate că acum avem detalii clare şi la obiect despre caracteristicile acestei specii de mamifere, aflate în plină expansiune. Poate că un semnal de alarmă în plus nu strică. Poate că se va încerca ceva…

Ce ?

“Opriţi planeta, vreau să cobor“. Claude Lelouche, un regizor de care n-am auzit până azi … dar şi eu vreau.

Later edit: Întrerupem ediţia pentru o nouă ştire de ultim moment (de prin ianuarie) … se pare că se va deschide (poate s-o fi deschis între timp) Pisi Mall … mda, spuneam eu că se va încerca ceva. Nu mă gândeam tocmai la asta. Noroc că este doar o ţeapă pentru oamenii (???) prezentaţi în articolul precedent. Curios (sau nu) câte persoane chiar au crezut. Din păcate.

Articolul şi ştirea, interesante. Dar … primul comentariu lăsat la articol e bestial.

Sunt femeie si nu m-as duce intr-un asemenea mall. e plictisitor sa nu ai ce sa agati. cat despre papusile masculine cu ochii verzi… sunt interesante doar pentru doamne generoase.

Need I say more?

Cum spuneam mai demult, simpla acțiune de a deschide o carte este privită cu indiferență, dezgust sau chiar repulsie. În plus, cei care posedă asemenea sentimente nici măcar nu fac distincție între o carte în format clasic sau e-book. Singurele cărți care-i interesează sunt cele de poker sau de cruce.

Totuși, spre a contrazice măcar parțial părerea celor de la Triton, cineva de aici e decis că acţiunea de a citi dăunează sănătăţii, dar nu grav. Probabil că s-a apucat să citească la lumina lumânării, lucru care nu este deloc indicat.

Voi încheia acest articol prin a enumera cărţile care sunt în lista mea de aşteptare pentru lecturat şi prin a-i mulţumi lui lupzburător încă o dată pentru gestul lui de a-mi dona cărţi. Parcă au fost sânge, dude

Aştept şi alte recomandări (şi cărţi în format digital, dacă aveţi).

O seară frumoasă şi lectură plăcută (celor care se mai ocupă cu acest sport).

De remarcat că deşi se găsesc multe referinţe legate de faptul că Galileo ar fi inventatorul telescopului, acestea sunt greşite. Posesorul brevetului pentru această invenţie îi aparţine unui olandez (de origine germană), pe nume Hans Lippershey, care, la rândul lui, nici el nu este adevăratul inventator.

Cuvântul telescop provine din greacă (tele = departe, skopein = a vedea) şi a fost “inventat” de matematicianul grec Giovanni Demisiani când Galileo şi-a prezentat năzdrăvănia la un banchet al Academiei italiene de Ştiinţă, în 1611. Galileo îşi denumise luneta cu latinescul “perspicillum” (ochelari) şi a folosit-o pentru a studia teoriile coperniciene asupra mişcării planetelor.

Inventarea lunetei este, de fapt, munca a trei oameni: Hans Lippershey şi Zacharias Janssen, fabricanţi de ochelari în Middelburg, şi Jacob Metius din Alkmaar. Galileo a îmbunătăţit mult invenţia acestora în anul următor, fiind unul dintre cei care au făcut posibile telescoapele actuale, terestre sau orbitale.

În vederea acestui scop, mi-am lăsat laptopul la încărcat până în ultima clipă, apoi l-am pus în hibernare şi am plecat. Ajuns în gară, am hotărât să mă aşez în singurul locşor din tren unde există priză (de fapt, două alăturate … doar suntem europeni acum, nu?).

Am avut, totuşi, o mică surpriză, nu neapărat plăcută, când, după ce am urcat în tren, am remarcat că pe cele mai apropiate două locuri (de priză) erau două femei, una la vreo 35 de ani şi cealaltă undeva peste 50. Doar locul de dincolo de ele era gol, dar îmi displăcea profund ideea de a butona înghiontit de colegii de drum, cum mi s-a mai întâmplat…

Mi-am luat inima în dinţi şi am rugat-o pe doamna mai tânără (cea care stătea chiar lângă priză), dacă se poate, să-mi doneze locul ei. Am contat pe faptul că nu avea telefon la încărcat şi nici nu părea să fie în stare să distingă un laptop închis de o cărămidă mai interesantă.

După ce a trebuit să repet de câteva ori întrebarea (s-a băgat şi doamna mai în vârstă în discuţie), a fost de acord să mă lase să-mi pun telefonul la încărcat acolo … când, într-un final, a înţeles că o rugam să se mute, a făcut o mutră mai acră, dar s-a mutat, lăsându-şi totuşi bagajul să-i ţină companie trollerului meu.

Nu a uitat, atunci când s-a aşezat pe noul loc, să arunce o ultimă replică mai veninoasă: “Ştii, nu e frumos să ridici femeile !”. Da, ştiu, doar pe piedestal …

Chiar m-a blocat niţel … probabil că s-a şi văzut pe faţa mea, pentru că nu a mai adăugat nimic.

Tanti nu avea nici un folos pentru amărâta aia de priză, iar în acel tren doar acolo există vreo priză. Cu ce-am deranjat-o atât de tare că am rugat-o să se mute în cealaltă parte a femeii în vârstă, ţinând cont de faptul că am rugat-o frumos?

Cireaşa de pe tort a venit un pic mai încolo, totuşi … la prima staţie ambele femei au coborât … asta chiar m-a lăsat mască. Pentru 10 minute de călătorie s-a gândit să-mi arunce remarca aia? Sau doar pentru că era de la ţară?

Cred că oamenii nu se simt bine dacă nu încearcă să facă pe alţi oameni să se simtă prost … just for the fun of it.

Surprinzător, aș spune, luând în considerare prin ce și câte am trecut ieri. Ieri, adică vineri, 14 august. Toată lumea știe de superstiții gen vineri 13, marți 13, pisică neagră care-ți taie calea, all that stuff. Well, alea nu mi se aplică, probabil și din cauză că nu cred în ele. Vineri 13 chiar mi-a purtat noroc de câteva ori (nu neapărat ca un talisman, dar mi-au întrecut așteptările… uneori, cu brio

Ce pot să vă spun, în avans, este că ziua de ieri a fost o zi lungă … lungă ca o zi de post. Vă va trebui un pachet neînceput de răbdare pentru a putea să mă urmăriți prin câte mi s-au întâmplat. Succes!

Totuși, ziua de ieri se anunța bună. Nu mai ploua (cum făcuse joi), șeful tocmai intrase în prima lui zi de concediu și așteptam chiar cu nerăbdare lucrurile care le aveam de făcut la servici. So … am fost să-mi scot avionul din hangar (a se citi bicicleta din curtea unei cunoștințe) și am decolat spre alimentara cea mai apropiată, de unde-mi iau de obicei pateuri și pogăci pentru ronțăit la lucru. Surpriză. Se terminaseră. Fiind inundat de gândire pozitivă, n-am dat atenție acestui lucru, am mers la altă alimentară, mi-am cumpărat ce-am găsit și am tulit-o spre job.

Parcă și mersul pe bicicletă nu a fost așa de ușor vreodată. Până la ultimul sens giratoriu prin care am trecut (care împrejmuiește o parte din centura orașului), unde am intrat regulamentar și am ieșit pedalând ca toți dracii, fiindcă un tip inteligent, șofer de tir, n-a considerat că ar fi cazul să pipăie pedala de frână. Am rămas cu niște înjurături murmurate prin barbă, dar am ajuns întreg la job. Mi-am legat bicicleta la standul aranjat special pentru ea și mi-am aprins prima țigară a zilei, savurând soarele care abia-și scosese nasul.

Am urcat sus unde am fost surprins de cât de puțină lume ajunsese deja (doar un alt coleg), dar nu era important, așa că m-am apucat de treabă. După ce-am făcut o trecere în revistă a SkullBox și a mailurilor.

Am remarcat că, într-adevăr, aveam spor. Era liniște, fără telefoanele colegilor care sună în cele mai neașteptate și proaste momente, fără șeful care vine brusc să-ți spună că trebuie să lași totul baltă și să te ocupi de altceva … nice day

Am mai ieșit la o țigară cu unul din colegii mei de Delphi nițel mai târziu, apoi am revenit în forță, călărind tastatura. Surpriză, la un moment dat, pe la 10 jumate, 11, cerul a început să se întunece. Semn bun, mi-am zis, azi nu vor fi călduri toride ca în alte zile … dar semnul bun s-a dizolvat în primii stropi de ploaie care au început să cadă … cei care mi-au stropit bicicleta și care au început să transforme pământul în nămol special, excelent pentru stropit (mai ales că avionul meu nu are aripi la roți).

A continuat să ploaie mărunt toată ziulica, dar s-a oprit la puțin timp după ce am făcut rost de niște nylon pentru pregătirile de întors acasă. Am rămas cu nylonul în geantă și cu ochii în soare … da, ieșise și el să-și bată un pic de joc de mine, am impresia.

Când am plecat de la servici, am plecat pe alt drum, chiar pe centură, pentru a evita bălțile și noroaiele de prin oraș, pe cât posibil. Centura părea relativ uscată, dar bitumul proaspăt turnat se pricepe de minune să ascunde bălțile micuțe, mai ales în condițiile de vizibilitate redusă prezente. Așa că, după 5 minute de pedalat vârtos și liniștit, m-am trezit că bicicleta și-a uitat bunele maniere și a început să mă scuipe. Niciodată nu am apreciat calitatea frânelor mai mult ca în acel moment … pe lângă faptul că bicicleta aproape că s-a oprit în loc, eu am fost foarte aproape de a decola, spre a face cunoștință cu asfaltul mai îndeaproape. Restul drumului s-a scurs în liniște, cu nervi și viteză de la mică în jos. Mi-am parcat bicicleta și am fugit repede acasă, să mă pregătesc, aveam un tren de prins. Acasă, surpriză: pe lângă gazdă și nepoțelul ei, m-au suprins si părinții nepoțelului, în momentul când intram în camera acestuia să-i cer un update legat de statusul temei la matematică care i-o dădusem cu o zi înainte. N-au fost foarte încântați (părinții) că am intrat așa brusc, dar nici eu. Aș fi preferat să fi știut că au venit, să pot bate și eu la ușă, dar gazda nu a crezut de cuviință să mă informeze. Ghinion.

După ce am terminat cu nepoțelul, am amânat dușul pe care-l intenționam și m-am apucat de înfulecat, pentru că mașina de spălat muncea de zor, cu ușa de la baie larg deschisă. Evident, nu mai aveam roșii, pâinea mi se terminase, toate erau roz. Noroc cu gazda, că altfel aș fi ronțăit niște răbdări prăjite cu unt și pateu, asezonate cu sos de limbă.

Când stomacul a anunțat că am ajuns în ultima stație, mi-am luat inima în dinți, am baricadat ușă băii cum m-am priceput mai bine și am sărit sub duș. Ce-a fost foarte drăguț a fost că două minute mai târziu m-a salutat mașina de spălat, ironică, prin sunetul care l-a scos pentru a anunța că ea și-a terminat treaba. Draci. Mi-am terminat dușul, mi-am adunat uneltele de baie de care aveam nevoie pentru drum, le-am împachetat și le-am dus în cameră pentru transbordare în troller. Mi-am aruncat în troller haine la grămadă, hardul extern, laptopul, mouse-ul, mi-am luat geanta, am sunat după taxi și-am întins-o, de parcă ar fi fost cineva pe urmele mele.

Taximetristul a primit, cu un zâmbet ironic pe buze și cu foalele tresăltând (era cu vreo 30 de kilograme peste greutatea legală) comanda mea : “La gară, vă rog … cât se poate de repede!”. A demarat, fără să uite să mă întrebe la ce oră era trenul. Aflând că e peste vreo jumătate de oră, m-a calmat că ajungem fără probleme. L-am anunțat că nu eram chiar în cea mai norocoasă zi a mea și probabil va fi o coadă la bilete până undeva în afara gării. A început să râdă, a zis că nu pot fi așa de ghinionist. Cred că și-a schimbat părerea puțin atunci când vreo două mașini i-au tăiat calea, când a prins 5 semafoare pe roșu consecutive (preț de 200 de metri), când a vrut să depășească două mașini pentru a intra pe o străduță în dreapta și prima mașina i-a tăiat calea, când pe acea străduță s-a trezit în coada unui tramvai care nu se grăbea nicăieri și când, încercând să depășească tramvaiul, a observat că venea un tramvai din sensul opus. Vedeam cum începe să se exaspereze, lucru care, în mod ciudat, m-a amuzat. Mi-a spus că nu are ce face … indiferent câte legi încalcă, nu are cum să mă ducă la gară mai repede. La plecare i-am spus că va prinde doar semafoare pe verde, așa că a început să râdă și să aprobe. Dacă are blog, probabil că deja și-a postat și el întâmplarea cu clientul lui ghinionist de ieri

O dată ajuns în gară, mi-am dat seama că exagerasem puțin: nu era nicio coadă care să ajungă în afara gării. Erau chiar vreo 5 ghișee deschise (wow), dar niciunul nu avea mai puțin de 10 oameni la coadă. Mulți draci, dar am reușit să-mi iau un bilet și să ajung pe platformă înaintea trenului. Aveam locul 92 în vagonul 10. L-am găsit ocupat de un alt tip foarte plinuț, iar locul de bagaje al compartimentului gemea de bagaje. Am reușit să-mi arunc trollerul într-un compartiment alăturat și m-am apucat să butonez pe laptop, pe locul 97 (nu i-am zis nimic grăsunului).

Până să plece trenul, eram 7 în compartiment. Tipul de lângă mine, un rocker (aparent) la vreo 35 de ani, citea o carte despre ceva tipă Pellea (dacă am reținut bine – cred că era “Fotografie de jurnal” de Ileana Sărăroiu) și se dregea cu o doză de bere. Stătea, citea și puțea a alcool. Oh well…

La prima stați urcă un bătranel și încă un bărbat mai tânăr, care insistă că au locuri în compartimentul nostru (care, repet, avea un singur loc liber). Vine controlorul, îl întreabă pe rocker ce loc are. Scoate omu’ biletul și zice că are locul pe care stau eu. Se ia de mine controlorul, scot biletul și îi spun că am locul pe care stă grăsunul. Controlorul făcea ca toți dracii. Țipă “cine nu are locul în acest compartiment ?!?!”. Se ridică grăsunul, zice că el e, își ia o gentuță de la bagaje și se tirează. Se instalează noii veniți, apoi revine grăsunul, mai ia o geantă cu ceva băț de pescuit și încă una, mare, și pleacă definitiv. Singura chestie care mi-a trecut prin minte a fost “uite al dracu’ … tipul stătea pe locul meu, nu avea loc în compartimentul ăsta și, ca să pună capac la tot, el era motivul pentru care trollerul meu nu avea loc”. Noroc că nu aveam la mine calendarul ortodox, că nu știu toți sfinții de-acolo, să-i pot coborî. Mi-am luat repede trollerul din compartimentul vecin și mi l-am adus, moment în care deja totul părea mai luminos, deși începea să se însereze.

Trosc! Ceva mi-a căzut în cap. După ce mi-a trântit displayul laptopului din brațe la un unghi atât de obtuz, încât îmi făceam mari griji pentru el, mi-am dat seama că lucrul care m-a pocnit era rucsacul meu, care acum stătea foarte comod pe podea. Muuuulți draci. Aparatul foto!!! Damn it! L-am încercat imediat și, din fericire, era funcțional. Am aranjat rucsacul cu niște pumni, pentru a mă asigura că nu mai are gânduri negre. Laptopul, și el, era întreg și nu părea supărat pe rucsac. Mi-am continuat treaba în liniște, dându-mi coate din când în când cu rockerul.

Am ajuns în gara destinație stresat, nervos, obosit și necăjit, moment în care mi-am dat seama că trenul nu a oprit pe linia unde mă lăsa de obicei, ci pe altă linie, forțându-ne să coborâm pe partea opusă gării. Am coborât, m-am uitat în stânga și în dreapta … cât vedeam, era doar o mare de oameni și trenul din care coborâsem. Am ales stânga și m-am tot dus … am găsit sistemul de tunele al gării, loc foarte bun să mă pierd … am reușit, cu ajutorul unei tipe, prietenă cu o altă tipă mai aeriană, să ajung în gară, în taxi și să decolez spre destinația mea.

Îmi pare rău pentru voi, dacă acest post v-a amuzat, dar eu nu am mai stat să văd ce mai pățesc. Mi-am lăsat bagajele, un duș scurt și am luat somn. Totuși, acesta a fost momentul în care mi-am dat seama că prosopul și uneltele necesare băii le uitasem, bine pregătite, în camera mea, chiar înainte de a chema taxiul pentru a mă duce la gară.

Să aveți o sâmbătă frumoasă, cum sper să am și eu…

Libertatea cuvântului într-o lume care se tâmpește zilnic, puțin câte puțin…

Cum să fii cool pe Messenger … don’șoara Corina aia cred că s-a tâmpit de cap. Și încearcă să tâmpească și puținii care au mai rămas cu neuroni valizi.

Mulți români nu știu să vorbească / scrie corect în românește, așa că … hmm … hai să-i învățăm și alte căcaturi! Citez:

…Dacă nu ţi-ai dat seama că această înşiruire de litere şi de semne e de fapt un scurt dialog pe messenger, culmea, în limba română, trebuie neapărat să-ţi iei un “dicţionar” de prescurtări. Altfel, imaginea ta de tipă sau de tip cool se va duce de râpă şi sigur nu vrei asta. Şi cum nici noi nu ne dorim să ţi se întâmple aşa ceva, iar dicţionare care să explice şmecheriile de pe mess nu au fost tipărite,…

Păi măi tanti, eu am impresia ca tu ești cool deja. Și că bubui de proastă. Mă întreb cine dracu’ te-a lăsat să publici așa ceva, și asta numai pentru simplul motiv că l-aș scuipa chiar la baza nasului. Nici eu nu-mi doream să văd mizeria care ai aruncat-o într-un articolaș scris doar pentru a face trafic unui site.

Am înțeles, totuși, de ce articolul tău este aruncat în secțiunea “Timp liber”… e evident că aveai prea mult timp liber și te-ai gândit să mănânci un rahat. Sta-ți-ar în gât!

Tot pe Libertatea.ro, găsim un alt articol inteligent, scris de o altă “toanti” cu cabină: Învață să fii cool.

Noi idioțenii presărate cu larghețe de inteligenta Cătălina Bradis:

Dacă vrei să fii cool, trebuie să ai mare grijă şi la limbaj. Asta nu înseamnă că trebuie să vorbeşti urât, ci, pur şi simplu, să-ţi adaptezi vocabularul la gaşca din care vrei să faci parte. Iată câteva cuvinte şi replici care-i pot da gata pe amicii tăi: “e beton”, “naşpa”, “hai, frate”, “come on brother”, “belea”, “eşti penal” etc.

Vrei să ieşi în evidenţă cu orice chip, să te faci remarcat? Asta nu-i greu. Foloseşte limbajul specific grupului în care vrei să te integrezi. Gândeşte-te însă că, pentru a-ţi păstra prietenii, nu e suficient “să fii de gaşcă”! Trebuie să ştii cum să te îmbraci, ce accesorii să foloseşti, în ce fel să-ţi aranjezi părul sau ce reviste să citeşti.

Niște intervievați se umflau în pene cu ocupațiile lor:

“Citim aceleaşi reviste (Bravo şi Bravo Girl) ca şi prietenii noştri, ca să avem subiect de discuţie când ne întâlnim”, ne-au spus cei doi tineri.

Tot e bine că se pricep să citească și noroc cu revistele care le dau subiecte de discuție. Le sugerez să facă upgrade la Playboy, pentru a înțelege măcar un sfert din injuriile care și le aruncă oricum … Se pare că nu mai e cool să te remarci prin inteligență, umor sau alte calități “clasice”, trebuie cu orice preț să devii un idiot, un arivist, o fațadă. Trebuie să-i dai gata pe prietenii tăi. Hai sictir, Cătălino!

Deci acum avem, pentru educația omului de rând:

La o căutare micuță după articolele acestei Miss Cătălina se poate vedea cu ochiul liber cantitatea de inteligență care stă să se reverse de sub pletele dânsei.

Mi-e dor de poveștile cu frumoase răpite de zmei …

Corina, Cătălina, sunteți zânele mele … să vă fută zmeii până vă salvez eu !

Ce s-a întâmplat? A plouat. Poate că a plouat puţin mai mult, mai des şi mai rău ca în alte dăţi, dar am vorbit cu unii colegi, din alte părţi ale oraşului, care au văzut canale care îşi jucau, cu succes chiar, rolul de ţâşnitori. Străzi destul de circulate din oraş au fost acoperite cu un strat de minim 20 cm de apă.

Din auzite, unui autobuz i-a intrat apă la motor, o sală de fitness a fost inundată într-un hal fără de hal, ne-a intrat apă în firmă, şoferi şi-au condus maşinile până au dat bot în bot cu alte maşini, cu alţi şoferi care nu vedeau nimic de ploaie.

Ce pot spune că am văzut: câteva capace de maşină care pluteau, graţioase, pe apele din oraş, un taximetrist cu numărul de înmatriculare din faţă prins într-un singur şurub şi îndoit sub caroserie, un coleg care şi-a pierdut numărul de înmatriculare.

În aceste condiţii, ceva cu siguranţă nu e în regulă, şi nu mă refer la sfârşitul lumii. Mă refer la calitatea drumurilor publice şi a canalizărilor din Oradea. Mi se pare mie sau sunt cam pe brânci?

În altă ordine de idei, bine că a ieşit soarele … altfel probabil că mergeam cu barca la job.

Cum spunea un coleg:

Cod galben … Doamne feri ce-o ploiat …

Cultură din părţi, dar inteligenţă cu … Opel-ul …

Aţi observat că azi căldura a fost dată puţin deoparte de o binevenită adiere de vânt? Da? Şi eu.

Motiv pentru care drumul de la job către casă l-am făcut pe jos şi vorbind la telefon, savurând răcoarea iminentă a serii. O plimbare de 20 de minute nu strică niciodată, decât în anumite cazuri, cu nişte condiţii bine definite.

Din câte îmi aduc eu aminte de la părinţi şi din puţinele mele buchiseli prin codul rutier, dacă un pieton calcă pe zebră, maşinile trebuie să se oprească şi să ofere prioritate. Am înţeles şi că sunt nişte excepţii de la acest caz, dacă-ţi împingi bicicleta sau roaba … să nu divagăm, totuşi.

Vooom … înapoi la subiect. Mă plimbam şi am ajuns la o trecere de pietoni (zebră), aflată chiar lângă un sens giratoriu. Am aruncat o privire rapidă şi am văzut venind, din stânga, o maşină, dar era la cel putin 20 de metri distanţă, motiv pentru care nu am catadicsit să-mi întrerup convorbirea la telefon şi nici plimbarea, aşa că am făcut cu încredere primii paşi pe trecere. Ce m-a mir… şocat puţin a fost faptul că maşina, deşi încetinită, continua să avanseze, avea un aer hămesit şi părea să se dea la mine. Am mai făcut un pas, credincios gândului că încă nu am devenit invizibil, prilej de care maşina a profitat să se apropie la mai puţin de un metru de piciorul meu stâng, după care s-a oprit.

Am decis că ar fi cazul să-mi înfrunt demonii şi cretinii de la volan, aşa că mi-am îndreptat privirea spre aşa-zisul om de la volan. El, un tip bine de dădea şi în gropi, brunet, cu o faţă destul de simetrică şi privire de manelist, gesticulează. Îşi ridică arătătorul şi mijlociul de la o mână, în semn de victorie, îşi îndreaptă ghearele spre ochi (pe care îi belise la maxim), apoi arată spre mine şi înapoi spre el. Eu, mai prost de felul meu, fac acelaşi semn de victorie spre ochi, către el şi apoi către zebră. Prietena lui, pe scaunul din dreapta, zâmbeşte subţire. El face spume … şi nu par a fi comestibile. Se repede să dea în jos geamul şi îşi scoate toată mintea să strige la mine:
- Bă, tu dacă ai zebră, nu te uiţi după maşini? De ce vorbeşti la telefon când treci strada?
Mă apropii şi-l întreb:
- Dacă ai zebră nu ştii opri? De ce-ţi ţii ochii-n c*r cînd conduci?
Mă scuipă sonor, fără lichide (trebuie să-mi verific rucsacul, totuşi…. Mă face ţăran. Mă comport ca atare şi-i urez un deget mijlociu.

Spumele dinainte sunt insuficiente. El, marele mascul cu tipa bună de lângă el, jignit de unu’ de-un metru şi-un buric?!? Dă să iasă pe geam, dar nu încape. Vrea să deschidă portiera, dar mă salvează tipa. Le servesc un zâmbet ironic şi-mi văd de drumul şi telefonul meu.

Morala: Nu vă lăsaţi amăgiţi de răcoarea de afară. Sunt o gramadă de masculi încă în călduri care vor să demonstreze ce le poate muşch… mintea.

Totul a început demult, deci poate că ar trebui să încep cu “a fost odată ca niciodată…” (nu de alta, dar nu intenţionez repetarea experienţei în viaţa curentă) într-o zi frumoasă de vară târzie, când eram la plimbare cu o vecinuţă (Tania) prin “grădina vecinului”  (a se citi parcarea unui campus universitar, aflat aproape de mine). Obişnuiam să ieşim acolo cu bicicletele, mai ales în weekend-uri, când parcarea era de obicei pustie şi nu avea nimeni treaba unor ţânci de 10-11 ani.

O altă atracţie a parcării era definită de prezenţa unor corcoduşi, pe lungimea unei laturi. Mai pe româneşte spus, eram plecaţi la vânătoare de corcoduşe. Tania culegea ce corcoduşe erau pe ramurile mai joase, dar eu, ca orice băiat, mai ales în prezenţa unei fete, am ales să urc în pom şi să trec la culegere în masă.

Totul a fost roz şi luminos (parţial, de la soarele atât de darnic cu razele lui), până când am decis să mai urc puţin pentru un smoc de corcoduşe out-of-range, care-mi făceau semne disperate. Nu mai puteam să le ignor. Încet-încet, am urcat până am ajuns la o distanţă confortabilă de ele. În momentul în care mi-am desprins mâna de pe creangă şi am întins-o spre raiul corcoduşelor, am simţit că nu era prea stabilă creangă, un prilej foarte bun pentru a-mi folosi reflexele si spaima. Corcoduşul, care cred că nu a fost foarte încântat de mine la momentul respectiv, a decis că e generos şi-mi oferă toată creanga … pe gratis.

Am avut aproximativ 2 secunde de zbor. Trecând cu vederea inima care-mi bătea în piept în ritm de pistol automat, sentimentul a fost magnific. Fără să mă ţin de nimic, pluteam. Simţeam vântul care bătea şi mă îmbăia într-un aer răcoros, vedeam cerul peticit cu câţiva nori albicioşi …

A fost frumos şi scurt. Durerea, totuşi, a ţinut ceva mai mult. Am aterizat pe spate şi, înainte să apuc să zic “au”, creanga a sărit la mine-n braţe. Dublu “au”. Am mutat creanga de pe mine cu un efort ce a părut, la momentul respectiv, titanic, apoi am auzit-o pe Tania ţipând. Cred că ţipase pe toată durata planării mele. Ce nu am înţeles a fost de ce nu am ţipat eu … Oricum, stăteam întins pe spate, mi-am adus mâinile pe lângă corp şi am vrut să ţip că sunt bine. Şoapta rezultată nu a fost îndeajuns cât s-o calmeze pe vecinuţa mea, dar s-a oprit din ţipat.

Până am decis să mă ridic în picioare şi să-mi verific componentele a durat vreo 5 minute, dar mie mi s-au părut 5 săptămâni. Partea bună e că am scăpat doar cu o trântă şi niţel praf pe haine. Partea rea e că de atunci am alergie la corcoduşe … Pisicile negre îmi pot tăia calea cât poftesc, iar vinerile care pică în data de 13 nici nu le bag în seamă. Nu se compară nici pe departe cu puterea malefică a câtorva corcoduşe.

Curios, la căţărat n-am căpătat nicio alergie …

Nu cu prea mulţi ani în urmă, mi se părea oarecum de neconceput. De ce să te autolimitezi în nişte obiceiuri auto-impuse şi, ca să-i pună capac, să forţezi pe cei din jurul tău să ţină cont de ele, indiferent ce s-ar întâmpla? Mi se părea un fel de retragere într-o lume personală în care nimeni nu are acces şi nici nu are voie să o sfideze. Mi se părea, pur şi simplu, o prostie de om bătrân.

Totuşi, ceva întâmplat recent mi-a dat de gândit. Toţi avem obiceiuri şi, dintr-un motiv sau altul, ţinem la ele. La unele mai mult, la altele mai puţin, dar pe măsură ce trece timpul, respectivele obiceiuri ajung să ne definească, să fie parte din noi.

Să trec la ce mi s-a întâmplat. Spus pe scurt, am plecat de acasă cu prietena mea, pe care am condus-o până într-un loc. La ieşirea din bloc am rugat-o să-mi pună cheile în geantă, într-un anumit buzunar. Deşi am atenţionat-o că, dacă le pune în alt buzunar, aş putea să uit de ele, le-a pus unde a vrut ea (mi-a spus exact în care buzunar, for that matter). Când am revenit acasă, după ce-am parcat mijlocul meu de locomoţie cu două roţi, am băgat mâna, în virtutea obişnuinţei, în buzunarul unde am de obicei cheile, moment în care am fost şocat de lipsa cheilor. Am sunat la interfon, am aşteptat, n-a răspuns nimeni. Am stat niţel pe gânduri să mă gândesc ce-am făcut cu ele, dar nu-mi aminteam nimic special. Brusc, totuşi, mi-am amintit că nu eu am încuiat uşa … şi apoi, pas cu pas, mi-am amintit de cheile care mă aşteptau liniştite, în alt buzunar.

Stau acum şi mă gândesc ce înseamnă, de fapt, să fii bătrân şi să ai tabieturi? Mai exact, la ce vârstă devii bătrân din punctul acesta de vedere? Ştiu că obişnuinţa e a doua natură, dar … ori unele obiceiuri le am prea adânc integrate în mine, ori sunt un uituc fără pereche … sau am îmbătrânit deja?

Viitor soţ ghinionist :

şi-a întâlnit sfârşitul la petrecerea burlacilor !

Barna Mădălin din judeţul Baradag, în vârstă de 22 de ani, şi-a întâlnit moartea în persoana unei concitadine în vârstă de 29 de ani, iubita unuia dintre cei mai buni prieteni ai lui, în seara zilei de ieri, la petrecerea burlacilor organizată de prietenii lui pentru a deplânge pierderea unui valoros burlac.

A.E. se afla sub influenţa alcoolului în momentul în care a început să ştranguleze sărbătoritul, cu mâinile goale. B.M, surprins de acţiunea subită a lui A.E., el însuşi în stare de ebrietate, n-a fost în stare să facă nici cel mai mic gest pentru a se apăra, fiind sufocat în doar câteva secunde.

Motivul acestei crime înfiorătoare, după cum ne declară A.E., a fost eliberarea spirituală a decedatului. A fost o încercare reuşită de a-l scăpa de greşeala de a-şi petrece viaţa lângă o femeie care a încercat să îl lege de ea cu un copil. Făptaşa afirmă că nu are nici cea mai mică părere de rău şi spune că ar repeta acţiunea în orice moment, dacă ar fi necesar.

B.M. a fost un bărbat plin de viaţă, spiritual, un prieten adevărat, un elev strălucit, un om pentru care familia ar fi venit pe primul loc, chiar dacă a fost forţat de circumstanţe. A.E. este cercetată în stare de libertate.

Începe, uneori sec, printr-o trezire pre-alarmă. Motiv de nervi : 10-15 minute pe care le mai puteam dormi … :mad: Soluţia este evidentă, unanim acceptată şi pusă pe loc în aplicare. Adorm la loc. Brusc. Uneori nici nu mai aud alarma când, într-un final, se decide să mă anunţe că e trează.

Oricum, când aud sunetele melodioase, care-mi scot peri albi, ale alarmei, folosesc cu încredere “snooze” … de mai multe ori. Momentul în care renunţ la amânarea iminentei ridicări din pat e acela în care, prin aburii somnului, îmi dau seama că e îndeajuns de târziu ca să mai am timp doar pentru un spălat rapid pe ochi, sărit in pantaloni şi pantofi, urmate de fuga după autobuz… uneori, de bombănit în urma lui …

Ajung cu bine la lucru şi, de obicei, chiar treaz. Îmi fac lucrul, uneori îmi fac şi nervi. Mai crapă Vista, Delphi sau programul la care lucrez. Back to the drawing board. Pentru răzbunare, mai dau un restart şi ies pe balcon la o ţigară. Urmăresc cu privirea fuioarele de fum care, libere, se pierd în aer … sau dacă nu în aer, măcar în surogatul lui poluat. Da, nimic anormal.

Cu mintea în stand-by încep să-mi caut drumul înapoi spre casă. Curios e că-l găsesc, de fiecare dată. Ar fi mai interesant dacă măcar o dată pe lună m-aş rătăci …

Ajung acasă, îmi pregătesc ceva de mâncare şi, pentru a mă relaxa după lucru, dau drumul la calculator. Sau la amândouă.

Vine seara şi, cu o regularitate enervantă, şi grupul de tineri adolescenţi care stau în scara blocului, lângă geamul meu …
Rectific : nu stau. Vorbesc, strigă, râd. Încă e bine. Aflu, chiar şi fără să vreau, ultimele noutăţi sociale sau ce adidaşi de firmă şi-a luat vreunul. Merge. Rău e atunci când încep să se laude cu calităţile multimedia a telefoanelor luate din banii părinţilor şi dau drumul la manele, cât duce aparatul. Pentru a intra în ritm, dau şi eu drumul, cu diferenţa că eu pun muzică. Nu mă interesează în mod special la ce anume dau drumul, dar prefer Rammstein, Korn, Metallica … nu sunt rocker, într-adevăr … dar nici grupul aciuat în scară nu are rockeri în lista membrilor. Pleacă.

Îmi aduc aminte, din când în când, că mi-e foame (din nou) şi mai dau o tură prin frigider. Pot să dau şi un pion, că de obicei e gol. Citesc (dintr-)o carte, mai frecventez un forum, mai vorbesc pe messenger cu câţiva prieteni … e deja târziu, dar mai stau.

Trag de timp cât pot, nu-mi place să dorm. La un calcul aproximativ deja am dormit 8 ani neîntrerupt. M-am săturat. Prefer, în disperare de cauză, să vizionez un film care să mă ţină cu ochii lipiţi de display. Uneori funcţionează … de fapt, totdeauna … doar că uneori funcţionează ca somnifer. Iar somn :roll:

Pe o banca alăturată, un băiat la vreo 16-17 ani îşi aşteaptă prietena de cel puţin 15 minute deja … sau a întârziat ea deja minim 10 Este plictisit nevoie mare de pălăvrăgeala celor doua femei, nu poate (şi nici nu vrea) să-şi stăpânească un căscat cu care-mi ocupă aproape jumătate din câmpul vizual. Ca să-şi treacă timpul, i s-a părut interesant să arunce lângă bancă o pungă, din care transferase, câteva minute mai devreme, în stomac, un corn.

Timpul se scurge cu paşi de melc, liniar. Totuşi, sosirea autobuzului este inevitabilă, chiar dacă la fel de inevitabilă a fost şi întârzierea lui.

Cele două femei în vârstă îşi iau un rămas-bun repezit una de la cealaltă, nu înainte de a-şi termina povestea începută cu câteva cuvinte scuipate la repezeală, împreună cu câţiva stropi de salivă. Cea care aştepta autobuzul îşi ia geanta şi picioarele la spinare, ştiind dinainte că întârzierea cu care se va urca în autobuz îi vor asigura un loc un picioare, dată fiind politeţea recunoscută a tinerilor care deja stau pe scaune.
Cealaltă femeie, cu gândul aiurea, fără chef să plece spre casă, mai pierde un pic de timp pe banca pe care deja apucase să o încălzească.
Băiatul, care încă aştepta, îngrijorat, venirea fiinţei de sex feminin care-i ocupă toate gândurile, o priveşte cu o încântare prost disimulată pe femeia care se grăbeşte spre autobuz. Pesemne că încheierea discuţiei celor două femei a adus un plus de linişte urechilor lui.

Câţiva tineri, aparent nişte studenţi în căutare de puţină distracţie într-o sâmbătă seara, coboară din autobuz şi traversează nonşalant strada, evident, nu pe trecerea de pietoni, şi … in diagonală.
Băiatul de pe bancă, desi liniştit de plecarea uneia dintre femei, primeşte acum puţină companie, în persoana unui bărbat în vârstă, care bineînţeles că va deschide destul de repede o discuţie pe teme legate de campionatul de fotbal la care deja am făcut două egaluri sau vremea urâtă de afară. So much for the silence …

Epilog

Băiatul de pe bancă, mult mai răbdător decât omul cu aparatul de fotografiat şi naratorul, îşi aşteaptă în continuare zâna, încercând din toate puterile să răspundă cât mai monosilabic omului de lângă el.

Partea bună din toată povestea e că mi-a venit autobuzul.

O seară plăcută

De ce vorbesc despre asta? Doar pentru că acum jumătate de oră, stăteam liniștit și încercam să-mi umplu stomacul, ca orice om normal care nu funcționează pe energie solară sau eoliană. La fel ca orice alt om normal, am fost destul de deranjat de faptul că, brusc, mi-a sunat telefonul, în timp ce mă străduiam să-mi nimeresc gura cu furculița. Calm, fără nici un stres, continuând cu acțiunea începută, am întins mâna dreaptă după telefon. Am fost încă și mai deranjat de faptul că era un număr necunoscut Fără să-mi ascund deranjul, accept apelul și (aproape) mă răstesc în telefon : “Da ?” …

Asta a fost partea aparentă a povestirii mele.

Discutând cu ființa de sex feminin de la celălalt capăt al undei, aflu că am primit un colet și că ea, personal, este foarte nerăbdătoare să mă ajute să ajung in posesia lui. După încă vreo câteva replici și după stabilirea unei ore de livrare a coletului, ne-am salutat politicos și ne-am despărțit.

Coletul în cauză conține aparatul de fotografiat menționat într-un post anterior, motiv pentru care acum sunt într-o stare de beatitudine … abia aștept să-mi pun nemernicele mâini pe bunătatea de aparat :lol:

Ca o concluzie, nu lăsați orice aparență să vă strice buna dispoziție. Aparențele (pe lângă că înșeală) învelesc si ascund esența. Enjoy life at its maximum.

A doua greşeală a fost că, după ce mă obişnuisem cât de cât cu fotografia şi deja era ceva banal, l-am cunoscut pe un anume Sergiu, care era mult mai pasionat decât mine şi m-a îndemnat să încerc sa fac poze mai bune, mai artistice … mai … mai … Aşa am ajuns să-mi dau seama că Photosmart-ul, pur şi simplu, nu mai e de ajuns.

Aşa am trecut la a treia greşeală, când mi-am cumpărat un aparat foto puţin mai bun, un Canon Powershot a430 … am mai învăţat câte ceva despre compoziţie, macro, panning şi alte DOF-uri, şi am ajuns, încet-încet, tot mai dependent de asta. Bonus, am trecut la un card de 512 MB, apoi încă unul de 1 GB.

Ca să pună capac (şi ca să termin o dată şi cu postul acesta interminabil ), azi mi-am comandat un Canon Powershot S5 IS de pe f64.ro … sper ca măcar pentru o vreme să mă mulţumească aparatul … că altfel … iar cumpăr altul

P.S. yupee păcat că trebuie să mai aştept mai vreo două zile după el … cred că vine per pedes …