Acum câţiva ani, când lucram în învăţământ, primeam salarul în mână, în data de 10 şi în data de 27. Dacă se întâmpla să se întârzie plata salariilor, vorbeam cu contabilele şi casiera, înjuram sistemul şi Trezoreria, stăteam la o ţigară şi-o cafea, făcând mişto de aiurelile care se tot întâmplă prin românica.

La un moment dat s-a decis (nu ştiu cine “s-a decis” ) să schimbăm plata salariului: să îl primim în data de 1. Bineînţeles, prima lună a fost mai ciudată, ţinând cont de lipsa de experienţa de a gestiona “purcoiul” de bani de la o lună la alta. Ne-am obişnuit şi cu asta.

Evident, dacă tot am făcut o schimbare, ne-am dat seama că nu ne place, aşa că, la mai puţin de o jumătate de an de la schimbarea datei salarului, ne-am apucat să facem rost de actele necesare pentru a primi salarul pe card. Nu ştiu cine, de ce, sau cum a ales Raiffeisen, cert e doar faptul că am avut onoarea să ne numărăm printre clienţii acestei bănci.

Am aflat relativ repede de sistemul de overdraft (un fel de credit în valoarea a trei salarii), un sistem care chiar mi-a fost de folos la un moment dat.

Anii au trecut, am plecat din învăţământ, dar am rămas cu contul la Raiffeisen. Mi-am achitat ultimele datorii legate de overdraft şi, în noiembrie 2008, decis şi cu bani în portofel, am mers la o sucursală de-a băncii, decis să-mi închei socotelile cu ei (la noul job folosim altă bancă şi nu avea rost să mai ţin contul de la Raiffeisen).

Am dat peste o doamnă în floarea vârstei, sociabilă şi de treabă, căreia i-am explicat ce vreau. A aprobat, mi-a spus că trebuie să plătesc atâta şi atâta, să semnez aici, aici şi aici … iar eu, ascultător, am făcut tot ce mi s-a spus. Înainte de plecare, pentru siguranţă, am întrebat dacă e totul ok şi dacă mi s-a închis contul şi am primit asigurări că totul s-a făcut după voia mea. Am plecat liniştit acasă, cu o grijă în minus pe suflet.

Curios a fost doar faptul că săptămâna trecută am primit un SMS în care EOS KSI (se pare că-s ceva firmă de recuperatori, cu acte în regulă) în care eram somat să-mi plătesc datoriile către Raiffeisen Bank, fiind ameninţat, în caz contrar, cu darea în judecată. Am stat şi m-am holbat la telefon, am clipit, am ieşit din mesaje şi am intrat înapoi, dar mesajul refuza să dispară.

În aceeaşi zi am mers la Raiffeisen, plecând puţin mai repede de la birou (bineînţeles că băncile nu lucrează decât în intervalul orar folosit de majoritatea locurilor de muncă, pentru a încurca cât mai puţin oamenii), să văd ce pitici au pe creier.

Se pare că, într-adevăr, eram dator la Raiffeisen cu 117 RON. Suma nu e atât de mare, dar nu am înţeles în virtutea cărui fapt am eu datorii la Raiffeisen. Casiera cu care am discutat de data aceasta a verificat în sistem, apăreau acolo şi ultimele plăţi care le-am făcut (de când intenţionasem să-mi scot Raiffeisen-ul din cap).

Pe lângă suma imensă care le-o datoram (imensă datorită faptului că nu mi-au mai prestat niciun serviciu), am fost foarte curios să aflu ce pisici mai vor de la mine. Cu ocazia asta am aflat că dragul meu cont nu fusese închis nici pentru un moment. Nu ştiu ce a închis doamna cu care vorbisem atunci, dar înclin să cred că a închis doar ochii.

Pe scurt, am încercat să-i explic noii casiere că vreau să termin cu Raiffeisen. Am specificat-o de mai multe ori, ca să mă asigur că i-a intrat în căpşorul ei blond. Mi-a servit o hârtie şi-un pix şi mi-a cerut cardul, moment în care m-a blocat. Am căutat în disperare în portofel, dar bineînţeles că nu l-am găsit. De ce drac aş mai ţine un card al unei bănci cu care, teoretic, nu mai am legături?

Mi-am plătit “datoria” şi-am plecat acasă, în speranţa că-mi voi găsi cardul minune. Nu l-am găsit, aşa că-l voi raporta pierdut.

Sper ca, de data asta, să-mi închidă amărâtul ăla de cont. Cred că-mi iau nişte martori cu mine, ca precauţie…

Posted in De-ale vietii