M-am trezit, în dimineața asta, cu poftă de viață. Ca și în celelalte zile din săptămâna asta, m-am trezit devreme, fără ceas, și totul părea să fie bine.

Surprinzător, aș spune, luând în considerare prin ce și câte am trecut ieri. Ieri, adică vineri, 14 august. Toată lumea știe de superstiții gen vineri 13, marți 13, pisică neagră care-ți taie calea, all that stuff. Well, alea nu mi se aplică, probabil și din cauză că nu cred în ele. Vineri 13 chiar mi-a purtat noroc de câteva ori (nu neapărat ca un talisman, dar mi-au întrecut așteptările… uneori, cu brio

Ce pot să vă spun, în avans, este că ziua de ieri a fost o zi lungă … lungă ca o zi de post. Vă va trebui un pachet neînceput de răbdare pentru a putea să mă urmăriți prin câte mi s-au întâmplat. Succes!

Totuși, ziua de ieri se anunța bună. Nu mai ploua (cum făcuse joi), șeful tocmai intrase în prima lui zi de concediu și așteptam chiar cu nerăbdare lucrurile care le aveam de făcut la servici. So … am fost să-mi scot avionul din hangar (a se citi bicicleta din curtea unei cunoștințe) și am decolat spre alimentara cea mai apropiată, de unde-mi iau de obicei pateuri și pogăci pentru ronțăit la lucru. Surpriză. Se terminaseră. Fiind inundat de gândire pozitivă, n-am dat atenție acestui lucru, am mers la altă alimentară, mi-am cumpărat ce-am găsit și am tulit-o spre job.

Parcă și mersul pe bicicletă nu a fost așa de ușor vreodată. Până la ultimul sens giratoriu prin care am trecut (care împrejmuiește o parte din centura orașului), unde am intrat regulamentar și am ieșit pedalând ca toți dracii, fiindcă un tip inteligent, șofer de tir, n-a considerat că ar fi cazul să pipăie pedala de frână. Am rămas cu niște înjurături murmurate prin barbă, dar am ajuns întreg la job. Mi-am legat bicicleta la standul aranjat special pentru ea și mi-am aprins prima țigară a zilei, savurând soarele care abia-și scosese nasul.

Am urcat sus unde am fost surprins de cât de puțină lume ajunsese deja (doar un alt coleg), dar nu era important, așa că m-am apucat de treabă. După ce-am făcut o trecere în revistă a SkullBox și a mailurilor.

Am remarcat că, într-adevăr, aveam spor. Era liniște, fără telefoanele colegilor care sună în cele mai neașteptate și proaste momente, fără șeful care vine brusc să-ți spună că trebuie să lași totul baltă și să te ocupi de altceva … nice day

Am mai ieșit la o țigară cu unul din colegii mei de Delphi nițel mai târziu, apoi am revenit în forță, călărind tastatura. Surpriză, la un moment dat, pe la 10 jumate, 11, cerul a început să se întunece. Semn bun, mi-am zis, azi nu vor fi călduri toride ca în alte zile … dar semnul bun s-a dizolvat în primii stropi de ploaie care au început să cadă … cei care mi-au stropit bicicleta și care au început să transforme pământul în nămol special, excelent pentru stropit (mai ales că avionul meu nu are aripi la roți).

A continuat să ploaie mărunt toată ziulica, dar s-a oprit la puțin timp după ce am făcut rost de niște nylon pentru pregătirile de întors acasă. Am rămas cu nylonul în geantă și cu ochii în soare … da, ieșise și el să-și bată un pic de joc de mine, am impresia.

Când am plecat de la servici, am plecat pe alt drum, chiar pe centură, pentru a evita bălțile și noroaiele de prin oraș, pe cât posibil. Centura părea relativ uscată, dar bitumul proaspăt turnat se pricepe de minune să ascunde bălțile micuțe, mai ales în condițiile de vizibilitate redusă prezente. Așa că, după 5 minute de pedalat vârtos și liniștit, m-am trezit că bicicleta și-a uitat bunele maniere și a început să mă scuipe. Niciodată nu am apreciat calitatea frânelor mai mult ca în acel moment … pe lângă faptul că bicicleta aproape că s-a oprit în loc, eu am fost foarte aproape de a decola, spre a face cunoștință cu asfaltul mai îndeaproape. Restul drumului s-a scurs în liniște, cu nervi și viteză de la mică în jos. Mi-am parcat bicicleta și am fugit repede acasă, să mă pregătesc, aveam un tren de prins. Acasă, surpriză: pe lângă gazdă și nepoțelul ei, m-au suprins si părinții nepoțelului, în momentul când intram în camera acestuia să-i cer un update legat de statusul temei la matematică care i-o dădusem cu o zi înainte. N-au fost foarte încântați (părinții) că am intrat așa brusc, dar nici eu. Aș fi preferat să fi știut că au venit, să pot bate și eu la ușă, dar gazda nu a crezut de cuviință să mă informeze. Ghinion.

După ce am terminat cu nepoțelul, am amânat dușul pe care-l intenționam și m-am apucat de înfulecat, pentru că mașina de spălat muncea de zor, cu ușa de la baie larg deschisă. Evident, nu mai aveam roșii, pâinea mi se terminase, toate erau roz. Noroc cu gazda, că altfel aș fi ronțăit niște răbdări prăjite cu unt și pateu, asezonate cu sos de limbă.

Când stomacul a anunțat că am ajuns în ultima stație, mi-am luat inima în dinți, am baricadat ușă băii cum m-am priceput mai bine și am sărit sub duș. Ce-a fost foarte drăguț a fost că două minute mai târziu m-a salutat mașina de spălat, ironică, prin sunetul care l-a scos pentru a anunța că ea și-a terminat treaba. Draci. Mi-am terminat dușul, mi-am adunat uneltele de baie de care aveam nevoie pentru drum, le-am împachetat și le-am dus în cameră pentru transbordare în troller. Mi-am aruncat în troller haine la grămadă, hardul extern, laptopul, mouse-ul, mi-am luat geanta, am sunat după taxi și-am întins-o, de parcă ar fi fost cineva pe urmele mele.

Taximetristul a primit, cu un zâmbet ironic pe buze și cu foalele tresăltând (era cu vreo 30 de kilograme peste greutatea legală) comanda mea : “La gară, vă rog … cât se poate de repede!”. A demarat, fără să uite să mă întrebe la ce oră era trenul. Aflând că e peste vreo jumătate de oră, m-a calmat că ajungem fără probleme. L-am anunțat că nu eram chiar în cea mai norocoasă zi a mea și probabil va fi o coadă la bilete până undeva în afara gării. A început să râdă, a zis că nu pot fi așa de ghinionist. Cred că și-a schimbat părerea puțin atunci când vreo două mașini i-au tăiat calea, când a prins 5 semafoare pe roșu consecutive (preț de 200 de metri), când a vrut să depășească două mașini pentru a intra pe o străduță în dreapta și prima mașina i-a tăiat calea, când pe acea străduță s-a trezit în coada unui tramvai care nu se grăbea nicăieri și când, încercând să depășească tramvaiul, a observat că venea un tramvai din sensul opus. Vedeam cum începe să se exaspereze, lucru care, în mod ciudat, m-a amuzat. Mi-a spus că nu are ce face … indiferent câte legi încalcă, nu are cum să mă ducă la gară mai repede. La plecare i-am spus că va prinde doar semafoare pe verde, așa că a început să râdă și să aprobe. Dacă are blog, probabil că deja și-a postat și el întâmplarea cu clientul lui ghinionist de ieri

O dată ajuns în gară, mi-am dat seama că exagerasem puțin: nu era nicio coadă care să ajungă în afara gării. Erau chiar vreo 5 ghișee deschise (wow), dar niciunul nu avea mai puțin de 10 oameni la coadă. Mulți draci, dar am reușit să-mi iau un bilet și să ajung pe platformă înaintea trenului. Aveam locul 92 în vagonul 10. L-am găsit ocupat de un alt tip foarte plinuț, iar locul de bagaje al compartimentului gemea de bagaje. Am reușit să-mi arunc trollerul într-un compartiment alăturat și m-am apucat să butonez pe laptop, pe locul 97 (nu i-am zis nimic grăsunului).

Până să plece trenul, eram 7 în compartiment. Tipul de lângă mine, un rocker (aparent) la vreo 35 de ani, citea o carte despre ceva tipă Pellea (dacă am reținut bine – cred că era “Fotografie de jurnal” de Ileana Sărăroiu) și se dregea cu o doză de bere. Stătea, citea și puțea a alcool. Oh well…

La prima stați urcă un bătranel și încă un bărbat mai tânăr, care insistă că au locuri în compartimentul nostru (care, repet, avea un singur loc liber). Vine controlorul, îl întreabă pe rocker ce loc are. Scoate omu’ biletul și zice că are locul pe care stau eu. Se ia de mine controlorul, scot biletul și îi spun că am locul pe care stă grăsunul. Controlorul făcea ca toți dracii. Țipă “cine nu are locul în acest compartiment ?!?!”. Se ridică grăsunul, zice că el e, își ia o gentuță de la bagaje și se tirează. Se instalează noii veniți, apoi revine grăsunul, mai ia o geantă cu ceva băț de pescuit și încă una, mare, și pleacă definitiv. Singura chestie care mi-a trecut prin minte a fost “uite al dracu’ … tipul stătea pe locul meu, nu avea loc în compartimentul ăsta și, ca să pună capac la tot, el era motivul pentru care trollerul meu nu avea loc”. Noroc că nu aveam la mine calendarul ortodox, că nu știu toți sfinții de-acolo, să-i pot coborî. Mi-am luat repede trollerul din compartimentul vecin și mi l-am adus, moment în care deja totul părea mai luminos, deși începea să se însereze.

Trosc! Ceva mi-a căzut în cap. După ce mi-a trântit displayul laptopului din brațe la un unghi atât de obtuz, încât îmi făceam mari griji pentru el, mi-am dat seama că lucrul care m-a pocnit era rucsacul meu, care acum stătea foarte comod pe podea. Muuuulți draci. Aparatul foto!!! Damn it! L-am încercat imediat și, din fericire, era funcțional. Am aranjat rucsacul cu niște pumni, pentru a mă asigura că nu mai are gânduri negre. Laptopul, și el, era întreg și nu părea supărat pe rucsac. Mi-am continuat treaba în liniște, dându-mi coate din când în când cu rockerul.

Am ajuns în gara destinație stresat, nervos, obosit și necăjit, moment în care mi-am dat seama că trenul nu a oprit pe linia unde mă lăsa de obicei, ci pe altă linie, forțându-ne să coborâm pe partea opusă gării. Am coborât, m-am uitat în stânga și în dreapta … cât vedeam, era doar o mare de oameni și trenul din care coborâsem. Am ales stânga și m-am tot dus … am găsit sistemul de tunele al gării, loc foarte bun să mă pierd … am reușit, cu ajutorul unei tipe, prietenă cu o altă tipă mai aeriană, să ajung în gară, în taxi și să decolez spre destinația mea.

Îmi pare rău pentru voi, dacă acest post v-a amuzat, dar eu nu am mai stat să văd ce mai pățesc. Mi-am lăsat bagajele, un duș scurt și am luat somn. Totuși, acesta a fost momentul în care mi-am dat seama că prosopul și uneltele necesare băii le uitasem, bine pregătite, în camera mea, chiar înainte de a chema taxiul pentru a mă duce la gară.

Să aveți o sâmbătă frumoasă, cum sper să am și eu…

Posted in De-ale vietii