Am auzit, recent, de la un prieten, un banc care mi-a plăcut, aşa că m-am gândit să vi-l spun şi vouă.

- Aş dori, tăticule, să ajut un om în vârstă. Îmi dai nişte bani, măcar doi-trei lei?
- Da, băiatule, bravo, e un gest foarte frumos. Uite, ia cinci lei. Unde e omul acela sărman?
- Pe trotuar, la colţ. Vinde îngheţată.

După cum am şi menţionat, l-am auzit de la un prieten. Alteori, citesc bancuri de pe Internet sau de prin reviste. Totuşi, v-aţi pus vreodată întrebarea cine scrie/face bancuri? I know I did.

Înainte de a vă da mură-n gură părerile mele legate de acest lucru, se pot pune următoarele întrebări:

Eu nu. Nu am auzit pe nimeni să-şi atribuie paternitatea (sau maternitatea ) asupra vreunui banc. Toate sunt “acolo“, în categoria “există, hai să le spunem pentru o porţie de râs“. În cel mai bun caz, se povesteşte o întâmplare amuzantă, care poate trece drept banc. Sau doar ca glumă. Evident, trebuie talent de povestitor şi câteva înflorituri. Alte bancuri se nasc spontan, printr-o glumă bine plasată sau vreo aluzie răutăcioasă, lucruri transmise mai apoi într-un format mai atractiv, de povestitorul menţionat mai sus.

Deci, cine crează bancurile am cam elucidat. Dar de ce nu se laudă nimeni cu crearea vreunuia?

Motivele găsite de mine până acum sunt următoarele:

Dacă aveţi alte idei, iluminaţi-mă şi pe mine

Am adăugat o secţiune în care voi pune benzi desenate zilnice, începând cu Garfield (evident, sunt automate şi se vor schimba în fiecare zi – dacă ai pierdut banda desenată de azi, bad luck ).

Pentru a accesa benzile desenate, aveţi în stânga sus, în secţiunea Pages, pagina Comics. Dacă daţi peste vreun bug, lăsaţi un comentariu pentru a-l putea rezolva (mulţumesc anticipat).

Distracţie plăcută

P.S. dacă aveţi vreun comic preferat, trimiteţi-mi link şi-l voi adăuga cât de curând posibil.

Partea a doua a joculeţului de aici, acum la super-ofertă

Pentru varianta full-browser sau download, click aici.

Azi se lansează oficial, în România, Harry Potter şi Prinţul Semipur (Harry Potter and the Half-Blood Prince), a şasea ecranizare a cărţilor lui J. K. Rowling. Eu, cel puţin, l-am aşteptat cu multă curiozitate, mai ales după ultimele două ecranizări, care au început să urce în lista celor mai proaste filme văzute de mine.

Citisem deja toate cărţile în momentul în care am văzut a patra parte şi chiar eram entuziasmat la gândul că voi vedea încă un film bun. Totuşi, cartea şi imaginaţia mea au luat-o cu mult înaintea calităţii filmului, iar partea a cincea nu a fost decât cu puţin mai bună.

Totuşi, acest film promitea multe, mai ales privind prin prisma cărţii pe care se bazează şi care este una dintre cele mai bune. Cu toate acestea, au reuşit şi de data asta. Au reuşit să scoată o peliculă fără cap şi coadă, din care poţi recunoaşte doar actorii principali (deşi actorul care-l juca pe Dumbledore în primele două părţi era mai bun) şi jocul de Quidditch.

Daca nu ai citit cartea înaintea vizionării filmului, nu vei înţelege de ce se întâmplă jumătate din lucrurile care se întâmplă … also, vei vedea actori care joacă şi habar n-ai ce caractere impersonează, cu cine sunt aliaţi sau cui servesc şi nici care este scopul acţiunilor lor.

Explicaţiile care Dumbledore obişnuia să i le dea lui Harry pentru acţiunile lui sau pentru ce avea Harry de făcut s-au transformat într-un sec “fă asta” şi cam atat. După cum se vede şi în afişul filmului, Harry Potter este în cădere liberă…

Impresia de final este că au transformat un film despre magie, care trebuia să fie cu şi pentru copii, într-un film de acţiune. Nu unul prea bun, oricum.

Am găsit un joculeţ foarte drăguţ, aşa că distracţie maximă

Pentru varianta full-browser sau download, click aici.

Cultură din părţi, dar inteligenţă cu … Opel-ul …

Aţi observat că azi căldura a fost dată puţin deoparte de o binevenită adiere de vânt? Da? Şi eu.

Motiv pentru care drumul de la job către casă l-am făcut pe jos şi vorbind la telefon, savurând răcoarea iminentă a serii. O plimbare de 20 de minute nu strică niciodată, decât în anumite cazuri, cu nişte condiţii bine definite.

Din câte îmi aduc eu aminte de la părinţi şi din puţinele mele buchiseli prin codul rutier, dacă un pieton calcă pe zebră, maşinile trebuie să se oprească şi să ofere prioritate. Am înţeles şi că sunt nişte excepţii de la acest caz, dacă-ţi împingi bicicleta sau roaba … să nu divagăm, totuşi.

Vooom … înapoi la subiect. Mă plimbam şi am ajuns la o trecere de pietoni (zebră), aflată chiar lângă un sens giratoriu. Am aruncat o privire rapidă şi am văzut venind, din stânga, o maşină, dar era la cel putin 20 de metri distanţă, motiv pentru care nu am catadicsit să-mi întrerup convorbirea la telefon şi nici plimbarea, aşa că am făcut cu încredere primii paşi pe trecere. Ce m-a mir… şocat puţin a fost faptul că maşina, deşi încetinită, continua să avanseze, avea un aer hămesit şi părea să se dea la mine. Am mai făcut un pas, credincios gândului că încă nu am devenit invizibil, prilej de care maşina a profitat să se apropie la mai puţin de un metru de piciorul meu stâng, după care s-a oprit.

Am decis că ar fi cazul să-mi înfrunt demonii şi cretinii de la volan, aşa că mi-am îndreptat privirea spre aşa-zisul om de la volan. El, un tip bine de dădea şi în gropi, brunet, cu o faţă destul de simetrică şi privire de manelist, gesticulează. Îşi ridică arătătorul şi mijlociul de la o mână, în semn de victorie, îşi îndreaptă ghearele spre ochi (pe care îi belise la maxim), apoi arată spre mine şi înapoi spre el. Eu, mai prost de felul meu, fac acelaşi semn de victorie spre ochi, către el şi apoi către zebră. Prietena lui, pe scaunul din dreapta, zâmbeşte subţire. El face spume … şi nu par a fi comestibile. Se repede să dea în jos geamul şi îşi scoate toată mintea să strige la mine:
- Bă, tu dacă ai zebră, nu te uiţi după maşini? De ce vorbeşti la telefon când treci strada?
Mă apropii şi-l întreb:
- Dacă ai zebră nu ştii opri? De ce-ţi ţii ochii-n c*r cînd conduci?
Mă scuipă sonor, fără lichide (trebuie să-mi verific rucsacul, totuşi…. Mă face ţăran. Mă comport ca atare şi-i urez un deget mijlociu.

Spumele dinainte sunt insuficiente. El, marele mascul cu tipa bună de lângă el, jignit de unu’ de-un metru şi-un buric?!? Dă să iasă pe geam, dar nu încape. Vrea să deschidă portiera, dar mă salvează tipa. Le servesc un zâmbet ironic şi-mi văd de drumul şi telefonul meu.

Morala: Nu vă lăsaţi amăgiţi de răcoarea de afară. Sunt o gramadă de masculi încă în călduri care vor să demonstreze ce le poate muşch… mintea.

Astăzi, imediat după ce am ieşit de la job, am fost îmbiat cu nişte corcoduşe. Corcoduşele, nimic de zis, frumoase, coapte şi parcă-mi făceau cu ochiul … noroc că mi-am amintit la timp că sunt alergic la corcoduşe.

Totul a început demult, deci poate că ar trebui să încep cu “a fost odată ca niciodată…” (nu de alta, dar nu intenţionez repetarea experienţei în viaţa curentă) într-o zi frumoasă de vară târzie, când eram la plimbare cu o vecinuţă (Tania) prin “grădina vecinului”  (a se citi parcarea unui campus universitar, aflat aproape de mine). Obişnuiam să ieşim acolo cu bicicletele, mai ales în weekend-uri, când parcarea era de obicei pustie şi nu avea nimeni treaba unor ţânci de 10-11 ani.

O altă atracţie a parcării era definită de prezenţa unor corcoduşi, pe lungimea unei laturi. Mai pe româneşte spus, eram plecaţi la vânătoare de corcoduşe. Tania culegea ce corcoduşe erau pe ramurile mai joase, dar eu, ca orice băiat, mai ales în prezenţa unei fete, am ales să urc în pom şi să trec la culegere în masă.

Totul a fost roz şi luminos (parţial, de la soarele atât de darnic cu razele lui), până când am decis să mai urc puţin pentru un smoc de corcoduşe out-of-range, care-mi făceau semne disperate. Nu mai puteam să le ignor. Încet-încet, am urcat până am ajuns la o distanţă confortabilă de ele. În momentul în care mi-am desprins mâna de pe creangă şi am întins-o spre raiul corcoduşelor, am simţit că nu era prea stabilă creangă, un prilej foarte bun pentru a-mi folosi reflexele si spaima. Corcoduşul, care cred că nu a fost foarte încântat de mine la momentul respectiv, a decis că e generos şi-mi oferă toată creanga … pe gratis.

Am avut aproximativ 2 secunde de zbor. Trecând cu vederea inima care-mi bătea în piept în ritm de pistol automat, sentimentul a fost magnific. Fără să mă ţin de nimic, pluteam. Simţeam vântul care bătea şi mă îmbăia într-un aer răcoros, vedeam cerul peticit cu câţiva nori albicioşi …

A fost frumos şi scurt. Durerea, totuşi, a ţinut ceva mai mult. Am aterizat pe spate şi, înainte să apuc să zic “au”, creanga a sărit la mine-n braţe. Dublu “au”. Am mutat creanga de pe mine cu un efort ce a părut, la momentul respectiv, titanic, apoi am auzit-o pe Tania ţipând. Cred că ţipase pe toată durata planării mele. Ce nu am înţeles a fost de ce nu am ţipat eu … Oricum, stăteam întins pe spate, mi-am adus mâinile pe lângă corp şi am vrut să ţip că sunt bine. Şoapta rezultată nu a fost îndeajuns cât s-o calmeze pe vecinuţa mea, dar s-a oprit din ţipat.

Până am decis să mă ridic în picioare şi să-mi verific componentele a durat vreo 5 minute, dar mie mi s-au părut 5 săptămâni. Partea bună e că am scăpat doar cu o trântă şi niţel praf pe haine. Partea rea e că de atunci am alergie la corcoduşe … Pisicile negre îmi pot tăia calea cât poftesc, iar vinerile care pică în data de 13 nici nu le bag în seamă. Nu se compară nici pe departe cu puterea malefică a câtorva corcoduşe.

Curios, la căţărat n-am căpătat nicio alergie …