Ludic derives from Latin ludus, “play”. Means literally ‘playful’, and refers to any philosophy where play is the prime purpose of life. Ludic derives from the Latin and connotes anything that is “fun”.
Sursă : Wikipedia

Majoritatea fiinţelor (spun “majoritate”, dar nu cunosc contra-exemple) au nevoie de activităţi ludice. În general, aceste nevoi sunt mai mari în copilărie, scăzând treptat după maturizarea individului.

Cine poate spune că nu s-a jucat vreodată ? Cine poate spune că nu ştie ce e “mâţa prinsa”, “de-a v-ati ascunselea” sau “raţele şi vânătorii” ? Probabil că, dacă nu aţi făcut-o voi, aţi văzut pe alţii stropind lumea cu baloane cu apă sau, mai apoi, cu atotputernicele pistoale cu apă ? N-are rost să enumăr în continuare, aţi prins voi ideea. Dacă nu, continuaţi să fugiţi, e chiar în faţă.

În ultimele 2, 3 decade posibilităţile oferite de platformele PC au diversificat enorm posibilităţile, bineînţeles, în detrimentul activităţilor în aer liber, care nu fac subiectul postului prezent. Jocurile au ajuns să aibă o industrie numai a lor, oameni care şi-ar da şi ultimul ban pentru a face rost azi de jocul care va fi lansat mâine … practic, jocurile pe calculator au deja o viaţă numai a lor, pentru un număr destul de rotund de oameni de (aproape) toate vârstele. De înţeles : un joc cu o poveste bună, acţiune pe măsură şi cu un gameplay acceptabil prinde foarte multă lume. Nu o dată mă surprind pe mine în timp ce, atent la tot ce mişcă, îmi ghidez caracterul din Prince of Persia sau îmi cresc, pas cu pas, luptătorul în vreun RPG captivant.

Un lucru foarte interesant legat de activităţile ludice, mult mai uşor de remarcat în jocurile pe calculator, este faptul că nici un joc bun nu e străin de conceptul unei lupte : un jucător / o echipă trebuie să câştige. În cazurile cele mai fericite, câştigul succede unor activităţi aducătoare de puncte, dar fără interacţiuni între jucători.

În general, totuşi, jucătorii sunt puşi faţă în faţă, într-un fel sau altul şi tot ce trebuie e să câştige. Să rupă jucătorul advers în Mortal Kombat, să facă praf turnurile inamicului in DotA, să cucerească, să bată, să distrugă, să întreacă. În jocurile de strategie, mai ales, mai ai şi pauze între lupte, în care … te pregăteşti de luptă.

Generalizând, se poate spune că omul nu se poate destinde decât dacă el sau echipa lui câştigă. Pot înţelege o mentalitate de învingător, până la un anumit punct, dar suntem înecaţi în aceleaşi tipuri de jocuri, care ne alimentează dorinţa de a câştiga, uneori nemaicontând nici măcar metoda.

Fair-play ? Un concept învechit. Trebuie să câştigi ! Nu te descurci singur ? Ameninţă, fă scandal, cheamă-ţi “haita” în ajutor. Să joci doar pentru distracţie ? Vax … timp pierdut. Trebuie să câştigi !!!

Dacă e vorba de un joc online şi nu te descurci cu vreun anume jucător, care e atât de al dracu’ încât nu încalcă vreo regulă pentru care să-i faci rost de vreun ban, cheamă întăriri. Legea junglei … sau a străzii. Cinci pe unul … dacă nu suntem de ajuns, mai chemăm şi alţii. Trebuie să câştigăm !!! E în joc orgoliul nostru şi sfânta Tastatură a gamerilor !!!

Pentru cei care nu ştiu citi printre rânduri, menţionez că nu am nimic cu jocurile. Am ce am doar cu oamenii care consideră jocurile (pe calculator sau nu) un scop de căpătâi al vieţii. Am ce am cu oamenii care nu ştiu să piardă onorabil, cu cei care n-au atâta mândrie încât să încerce să-şi descurce drumurile lor proprii în jocurile care le plac şi se milogesc de alţii, ca ţiganii la colţ de stradă.

Să-i menţionez şi pe cei care nu pot termina un joc fără cheat-uri ?

Posted in Aberatii